Nu mă mutasem de mult timp în blocul ăla, cam de doi ani. N-apucasem să cunosc lumea. Până am plecat, îi știam pe toți din vedere și de „Bună ziua!“, iar câțiva îmi deveniseră prieteni sau chiar rude.
Pe Ginuța n-o cunoșteam. Am simțit într-o după-amiază miros de lumânare când am ieșit să duc gunoiul. Am intrat înapoi în casă, copilul de patru luni abia adormise, am ieșit însă repede din nou pe hol, să văd de unde vine mirosul ăla. Așa am ajuns să o cunosc pe Ginuța. Coborând numai două etaje. Simțisem eu că undeva aproape arde. În fața ușii apartamentului, erau multe lumânări, înfipte în două găleți pline cu nisip. Am urcat iar în casă, eram singură cu copilul, și-am așteptat să vină bărbatu-meu. Când a venit, l-am întrebat cine stă acolo, iar el mi-a spus că o fostă colegă de-a lui de clasă și părinții ei, cu toții oameni discreți, ba chiar retrași. I-am zis că acolo a murit cineva. A ieșit valvârtej pe ușă și s-a întors după o oră, palid și răvășit. Când a plecat, i-a trecut prin cap că murise unul dintre părinții Ginuței, deși erau amândoi oameni tineri, dar nu s-a gândit nicio clipă că tocmai Ginuța, colega lui de clasă timp de opt ani și prietena lui de joacă din copilărie, era cea care murise. Aveau 24 de ani.
„Am văzut-o de curând, înțelegi?! M-am întâlnit cu ea-n lift, am vorbit, era bine, nici nu părea bolnavă. Cum să n-o cunoști, o cunoști din vedere, dar nu știi. Cum e posibil așa ceva?!“ Am stat un pic de vorbă, cât a și mâncat, și-așa am aflat că el și Ginuța fuseseră foarte apropiați când erau mici, cum sunt adesea copiii care stau pe aceeași scară sau în același bloc, dar, crescând, fiecare și-a văzut de ale lui. Se mai întâlneau câteodată prin cartier, făceau un schimb normal de „Tu ce-ai mai făcut?“ și pleca fiecare mai departe.
L-am rugat să stea el cu fata, că mă duc s-aprind și eu o lumânare. Și m-am dus. Ei mă cunoșteau toți, c-așa se-ntâmplă cu nou-veniții. Eu mi-am dat seama c-o știam pe Ginuța, ne salutam când ne vedeam, îi știam și pe părinții ei. Mama ei a venit la mine, a pus capul pe umărul meu și-a stat acolo, gemând fără lacrimi. Ne-am așezat pe scaun, lângă sicriu, și-a căutat din ochi soțul care plângea hohotit, s-a ridicat și s-a dus să-i mângâie mâna, apoi s-a-ntors la mine. S-a așezat, m-a luat de mână și-n mâna mea privea. Mi-a zis atât:
„Mamă, 28 de zile. În 28 de zile s-a dus. Sâmbătă a amețit rău, duminică a durut-o și capul, peste amețeala aia, luni am fost la doctor, am luat trimitere, marți i-au făcut tomografie, joi, RMN. Îi era mai rău de la zi la zi. Cancer galopant. În ultima săptămână i-a fost mai bine, nu mai amețea. Azi-dimineață s-a dus. N-am știut, mamă, dacă o durea, că nu mi-a mai zis nimic după ce a știut ce are. Stătea la geam, când putea, și se uita afară, în pomi. Când nu putea, de la amețeli, stătea-n pat și-mi zicea mie să deschid geamul. De când s-a-mbolnăvit, nu l-am mai închis niciodată. Uite, și acum îl țin deschis. Să vadă ea afară, chiar dacă e noapte.“
Hohot de plans.
Să nu plângi. Te iubesc.
In noaptea in care Mihai, baietelul meu, a inchis ochii, mi-a spus: “lasa lumina aprinsa, mi-e frica de intuneric”. Avea aproape 6 ani. De atunci arde o lumina… Au trecut 8 ani care dor de-atata dor.
Doamne, mamă…
La cat de hlizit si neserios sunt, citesc acum si-mi dau lacrimile. Vara trecuta am avut niste dureri atroce, niste pietre la rinichi. Pietre de forma stabilopodului, mici de cinci milimetri, care mi-au cauzat niste dureri ca la nastere, ca asa spuneau asistentele si medicul urolog si ma gandesc ca, daca tatii de fete au avut cumva dureri ca ale mele, cu siguranta ca ar dori ca fetele lor sa nasca prin cezariana. Dar nu ca sa-mi plangeti de mila scriu eu acum, ci ca sa va spun ca am avut un coleg de serviciu , de loc din Cavadinesti Galati, eleganta mea doamna in gandire si faptura, doamna Ana, ca la dv. ma refer. Pe acest coleg il chema Forea Catalin si avea 22 de ani si intr-o zi stateam la plaja in zona Prund, pe malul Dunarii si mi-a zis ca dispare pentru cinci minute in apa, ca sa se racoreasca. Dupa nici zece minute, am vazut ca lumea de pe plaja se agita, dar nu prea am dat importanta si oricum eram cam departe de agitatie, ca noua ne placea sa stam mai retrasi. Dupa jumate de ora, cand am vazut ca pe plaja au aparut cei de la Politia Transporturi Maritime, am inghetat. Catalin fiind infanterist, la el era lege, daca zicea cinci minute, pai atat era, nu se faceau zece. Ca aici voiam sa ajung, doamna Ana, daca zacea macar trei zile, nu 28, mai era cum mai era, dar sa vezi ca in jumate de ora, prietenul si colegul cu care jucai table, s-a cam dus, te intrebi daca nu cumva Doamne-Doamne face glume. Sa va dea Dumnezeu putere, doamna Dana !
Da, Raj, așa firavă ne e viața. Și niciodată nu știm câtă.
Dna Ana, sarumana si un fir de par din podoaba dv. capilara (vedeti ca nu ma intind !), cand pot pentru ca sa va sun dela tel. Nokia, sa va intreb cum va simtiti cu 9-ul jobb ?
Nu știu de ce mă ia așa, o angoasă când citesc despre cancere galopante…
Adică sunt peste tot, știi… și-mi vine în minte povestea aia tembelă cu prevenția.
Mai bine făceau un proiect de lege prin care să deconteze 50% din serviciile stomatologice ale populației. Extrem de scumpe, foarte mulți nu-și mai permit luxul acesta.
Prevenții la sute de forme de cancer, auzi. Trist.