Adolescent, adică nici mic, nici mare

Adolescenții sunt ca lăuzele. Recunosc, nu mai știu unde-am citit asta, dar m-a pus pe gânduri. Omul care-a spus-o se referea la sensibilitate, la vulnerabilitate. Zicea că două perioade de maximă vulnerabilitate – ambele datorate războiului hormonal – au oamenii în viață: adolescența și lăuzia. Asta mă face să cred că tocmai mamele adolescenților ar trebui să fie mult mai înțelegătoare cu ei, pentru că toate au fost lăuze. Am fost și eu, acum 16 ani. Și, da, mi-a fost foarte greu în primele două-trei săptămâni. Emoțional îmi era greu, un fel de greu pe care nu-l mai experimentasem niciodată. Când auzeam telefonul, îmi țâșneau lacrimile, când suna cineva la ușă, la fel. Firul soneriei a fost tăiat atunci, iar telefonul fix a fost scos din priză. Mobilul a fost dat pe modul silențios. Încet-încet, mi-am revenit, dar nu uit cât eram de copleșită și că nu înțelegeam cum de sunetele alea mă tulbură atât de tare și nici de ce. Mi se părea că sunt o frunză-n vânt, o frunză mare care are grijă de o frunză mai mică, cu nevoi multe și continue. Eram o frunză foarte speriată și cel mai rău îmi făcea că nu știam când și dacă sensibilitatea asta se va termina, dacă nu cumva voi rămâne cu sechele, dacă nu voi deveni disfuncțională. În fiecare zi, vedeam că sunt în stare să am grijă de copil, fiecare alăptat, schimbat, adormit de copil mă făceau să prind încredere în mine. A fost scurtă și foarte intensă perioada de maximă vulnerabilitate. N-o s-o uit niciodată fiindcă niciodată nu m-am simțit mai în aer ca atunci.

Adolescență n-am avut. Adică nu mi-am manifestat tulburările de dispoziție în niciun fel explicit. Doar m-am îmbolnăvit și, împreună cu ai mei, am început să luăm drumul doctorilor și spitalelor. Un singur om și-a dat seama că eu sparg în mine tot ce simt și de-aia îmi e atât de rău, că tulburarea mea fizică e funcțională, nu organică. Era un văr de-al mamei, un medic neurolog (care era și psihiatru), la care am ajuns fiindcă îmi amorțeau buzele, pomeții, mâinile și picioarele. Îl chema Cristian Cambrea și-a fost unul dintre puținii oameni din orașul meu care a stat în Piața Universității în 1990. Nu cunosc niciun om din orașul meu care să-l fi înțeles atunci și, în consecință, aprobat. Asta nu înseamnă că n-a existat, am zis doar că nu cunosc eu. Cristi a știut să-mi pună întrebările potrivite și-a înțeles că viața mea interioară nu avea aproape nicio legătură cu cea exterioară. Iar treaba asta mă rupea în două. Senzațional a fost că el și-a dat seama că părinții mei nu sunt pregătiți să fie părinți. Da, aveau un copil de 15 ani, iar ei aveau 38 de ani. Și-atunci, Cristi a vorbit doar cu mine. Lor le-a spus să-mi facă rost de ampule cu Actiphos și să mi le dea, mie mi-a spus că viața mea interioară e minunată, să am încredere în mine, să nu mă mai simt vinovată că exist, să nu-mi mai fie rușine și frică să greșesc, să fac eforturi să greșesc. L-am văzut de două ori, iar a doua oară l-am întrebat dacă am ceva la cap, în sensul de tulburare mentală. „N-ai nici pe dracu’, ești doar prea bogată în tine și ești prea mică, nu știi ce să faci cu bogăția asta.“ Eu am insistat că am ceva stricat la cap, de nu mă pot exterioriza deloc, el mi-a explicat că sunt un geniu al murăturilor. Ce, mă?! „Îți conservi esența, copilule.“ Am plecat foarte dezamăgită că nu sunt nebună, el m-a îmbrățișat în ușă și mi-a zis că n-o să înnebunesc niciodată, dar asta va fi una dintre cele mai mari suferințe ale mele, dacă nu cea mai mare. Că puțini oameni au șansa să-nnebunească, puțini trăiesc izbăvirea asta de durere încă în viață fiind. Cristi a murit astă-vară, am aflat asta acum o lună. Nu i-am mulțumit decât la plecare, atunci. Am înțeles cât de mult a făcut pentru mine foarte târziu.

Foto: Ovidiu Moisin

Mi-am continuat adolescența în aceeași formă scindată, motiv pentru care părinții cunoșteau o parte din mine, bunicii, o alta, profesorii, colegii și prietenii, desigur, cu totul altele. Punctul comun era corpul meu fizic. Am cărat pe umeri tot timpul povara adolescenței nemanifeste. O car și acum. Când aveam 17 ani, s-a manifestat chiar corporal treaba asta: într-o dimineață, când m-am trezit din pat, am simțit că am o greutate mare în spate. Ceva ca un copil de vreo zece ani. Curios, nu era o greutate ca a unui sac, ci ca a unei ființe. Așa o simțeam. A durat câteva luni și-a fost foarte, foarte greu să suport asta. Și mai curios, nu mi-a fost frică. Evident, nu am spus nimănui. Învățasem că viața mea e treaba mea. O mare porcărie, poate cea mai mare. Și cu „învățătura“ asta încă lupt zilnic. Și azi mi-e greu să spun ce vreau, e cel mai mare efort pe care sunt nevoită să-l fac. Ah, am uitat: am fost olimpică națională în liceu, mândria familiei, profesorilor, județului, la naiba! Iar eu eram cu inima târâș. Acum știu că ar fi trebuit să-l mai caut pe Cristi, dar știți cum sunt eu: nu-mi place să deranjez. Asta e altă luptă continuă pe care o duc.

Fie-mea a intrat în adolescență la unsprezece ani. Mă rog, preadolescență. Semne de yo-yo cu emoțiile dădea de la nouă ani. La doisprezece ani, era război civil. Eu, rănită, aproape răpusă. Cum poate copilul meu să spună așa ceva?! Deci, așa simte. Ce mă fac?! Uneori, după o dispută, plângeam hohotit pe unde apucam: baie, bucătărie, dormitor. Mă simțeam incapabilă să-i fac față fără să o rănesc, de câteva ori m-am simțit înfrântă. Am înțeles după câteva luni de manifestări haotice ale copilului că cel mai bun lucru este că-și exteriorizeazpă emoțiile, conflictele interioare, că se exprimă chiar și în felurile alea care mă făceau pe mine praf. Asta însemna că noi suntem în legătură. Conflictul ăla manifest era o formă clară de relație. Eu nu avusesem așa ceva. Eu ziceam doar „da, sigur, mama, da, sigur, tata“, gândeam cu totul altceva însă. De-acolo, de la conflictul ăla permanent, am început să construiesc. Întâi, eu, normal. Părintele întinde mâna și inima către copil, doar nu așteaptă să vină copilul spre el.

A durat mult. De fapt, încă durează și știu că mai e drum. Dar e drum, nu e zid. Îmi văd copilul maturizându-se în unele, ținând cu dinții de imaturitate în altele. Se-ntâmplă să manifeste maturitate și imaturitate în secunde consecutive. Și mă gândesc mereu cum i-o fi ei să simtă așa, dacă mie mi-e greu să observ. Sigur că ei îi este mai greu, ea trăiește emoțiile alea contradictorii cu care nu știe ce să facă. Ea se simte învinsă câteodată de ele. Ea iese din ou și nicio ieșire din ou nu se face fără să se crape coaja.

Foto: Cristian Gache

Adolescentul nu e nici mic, nici mare. E un om pe drumul spre sine. E inocent ca un copil, crud ca un criminal în serie, indiferent ca un ghețar, disprețuitor ca un autosuficient, trist ca un deprimat de performanță, bucuros ca un câștigător la loto, inconștient ca un pui de-o zi, aruncător cu capu-nainte ca un bivol într-un gard, nedumerit ca un papuaș la discotecă, speriat ca un căprior nou-născut, furios ca un uragan, cuibăritor ca un pisoi, urlător ca o sirenă, blocat ca o yală, nădăjduitor ca un sfânt, atârnător ca o gripă, arzător ca un soare mai nepăsător, bun ca o plăcintă caldă, curajos ca un tigru, încăpățânat ca o sută de catâri, frumos ca lumina.