#metoo

Până la moartea bunicului, în viaţa mea de la oraş s-au întâmplat un lucru bun şi trei foarte rele. Cel bun a fost că ne-am mutat, la sfârşitul clasei a treia, într-o casă mult mai mare, din centrul oraşului. Dormeam singură, aveam camera mea. Numai iarna o împărţeam cu bunicul cel foarte bătrân, dar îmi plăcea asta. Două dintre cele rele au venit chiar din cauza mutării ăsteia fiindcă pe mine de la şcoală nu m-a mutat nimeni. Probabil au crezut că nu e bine să-mi schimbe învăţătoarea, însă şi clasa a cincea tot acolo am făcut-o. Poate m-au considerat un copil dificil de adaptat pentru că lor înşile le eram o ciudăţenie. Drumul era foarte lung până la şcoală. Practic, străbăteam pe jos aproape tot oraşul pentru că autobuzele veneau atât de greu, încât ajungeam mai repede pe jos. Pe drumul ăsta, am cunoscut o fată de vârsta mea. Ne întâlneam în fiecare zi la capătul unuia dintre bulevarde şi-am hotărât să-l facem împreună, dacă tot era acelaşi. Învăţa la o clasă paralelă.

Într-o zi, când eram noi în faţa mitropoliei, pe trotuar, lângă tufişurile alea mari, Ancăi i s-a desfăcut o curea de la sanda. S-a aplecat să şi-o închidă, iar eu m-am uitat în tufişul de lângă noi pentru că se mişca ceva acolo. Un bărbat se masturba şi-mi făcea semne să vin spre el. Nu mai văzusem niciodată dinaintea unui bărbat, îl văzusem doar pe frate-meu şi aşa înţelesesem că fetele sunt diferite de băieţi. Bărbatul ăla însă era monstruos de mare, iar gesturile lui de chemare m-au îngheţat. Anca şi-a închis cureaua însă, s-a ridicat şi-am pornit spre şcoală. Nu i-am spus nimic şi n-am spus niciodată nici altcuiva. În ziua aia, la şcoală, n-am văzut şi n-am auzit nimic. O frică îngrozitoare mă făcuse dintr-odată rigidă, oarbă și surdă. Doar inima, care-mi bătea foarte tare, mă făcea să cred că mai sunt vie. Cu inima aia-n gât am trăit luni în şir. Mai aveam una acolo, deja de mult. Când tata băga cheia-n uşă, inima aia se activa pe loc. Nu-mi făcea nimic tata, dar gândul că a venit acasă mi-era de nesuportat.

Foto: Costică Acsinte

În iarnă, am descoperit un alt drum, mai scurt mi s-a părut mie, şi n-am informat pe nimeni că pe el merg. O mătuşă cumsecade i-a zis mamei într-o zi să trec pe la ea, să-mi dea nişte cărţi. M-am dus, cum să nu mă duc? Mi-a dat o mulţime de cărţi din colecţia „Poveşti nemuritoare“, tot ce-avea ea. Mi-a zis să mai vin şi-a doua zi să iau, nu trebuie să le car pe toate, dar n-am vrut să las niciuna. Abia aşteptam s-ajung acasă, să citesc. Era forma mea de supravieţuire zilnică. Numai că pe drumul de-ntoarcere acasă a venit un domn mai în vârstă şi s-a oferit să m-ajute să le car, că văzuse că mă chinui. I-am dat o parte. Mergeam în dreapta lui, el ţinea cărţile tot cu dreapta, iar mâna stângă şi-a băgat-o cumva prin palton şi de-acolo a scos un fel de zgârci pe care-l freca între degete, dar mâna aia era acoperită cu o jumătate de palton, așa că, dacă veneai din față, nu vedeai ce face, iar din spate, nici atât. Cum de-am avut puterea de a-i cere cărţile şi de a-i şi mulţumi pentru ajutor, nu ştiu. Poate pentru că, deşi era un drum lăturalnic, nu eram singuri pe el, mai trecea lume. Am luat-o la fugă cu mulţimea aia de cărţi în braţe şi cu ghiozdanul greu în spate. M-am oprit numai la marginea unei gropi care fusese făcută fiindcă se spărseseră nişte conducte mari acolo, o groapă imensă. Pe jos era însă alunecos, iar eu degeaba m-am oprit la marginea aia, că am alunecat și am căzut în groapă. Cum de n-a văzut nimeni, iar nu ştiu.

Am stat acolo destul, dar n-am strigat. Mi-a fost frică să nu vină omul ăla cu zgârciul să mă găsească. Abia scăpasem de el. M-au văzut totuşi peste un timp un domn şi o doamnă, au chemat mai mulţi oameni şi m-au scos de-acolo. Oamenii ăia au fost foarte buni. Nu s-au uitat urât la mine când am început să plâng că-mi vreau cărţile. Le-au scos şi pe ele. Lovită sau rănită nu eram. Căzusem pe vată de sticlă, iar conductele erau calde, adică aia lângă care căzusem eu era. Mă mânca pielea mâinilor, dar acasă mi-am dat, după ce m-am spălat, cu crema de mâini a mamei de mai multe ori şi nu m-a mai mâncat aşa tare. Avusesem mănuşi.

Părinţilor, bineînţeles, nu le-am spus nimic. N-aveam senzaţia că i-ar putea interesa. Nu simţeam că m-ar iubi, c-aş avea cu cine vorbi. Şi, până la urmă, ce-i aia dragoste părintească? Nu ce cred părinţii, ci cum o vrei tu să fie. Eu ştiam că iubire este că ei au grijă de mine, nu ştiu cum naiba de m-am prins că grija e iubire pentru că, în general, copiii nici nu iau în calcul chestia asta, e ceva ce li se cuvine. Şi chiar li se cuvine, sănătos vorbind. Însă aş fi vrut să mă simt o persoană, nu o grijă pe picioare, cam aşa mi-ar fi plăcut s-arate dragostea lor. Dar aşa, foarte bine îngrijită, îmbrăcată şi încălţată, mă simţeam o boală virală, excelent priponită într-un laborator corect încălzit. Păi, astea-s condiţii în care să vrei să creşti, să te faci mare? În noaptea aia, de după căderea-n groapă, mi-a-ncolţit pentru prima dată gândul morţii. Aici nu mai era de stat.

Fragment din „Jurământ de rătăcire“, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2016