… un om. O fată. Cineva de lângă mine, de lângă tine. Tu, eu. Cine nu s-a refugiat în trecut ori nu s-a aruncat în speranță să arunce primul piatra. Totuși, fata despre care vă vorbesc eu azi e paria pentru majoritatea oamenilor, chiar și, ori mai ales, pentru cei care o folosesc. Fata asta nu mai are de mult pe nimeni, dar aproape oricine o poate avea pe ea. Oricine are un ban atât de mic încât poate cumpăra cu el un om.
„Fata din Curcubeu“ este numele spectacolului scris și regizat de Lia Bugnar și interpretat de Marcela Motoc. L-am văzut la ARCUB, unde am fost cu două fete în vârstă de șaisprezece ani. Doi copii zguduiți puternic de acest spectacol, doi copii care aveau, ca toți spectatorii, de altfel, lacrimi pe obraji la aplauze.
Mi-am pus mereu problema oamenilor care-și vând corpurile, am încercat să-nțeleg ce se-ntâmplă acolo, cât de mari sunt rupturile și durerile din sufletele lor. Am mai întrebat și alți oameni. Unii mi-au spus că cererea naște oferta, alții au zis că invers: dacă există vânzători, apar și cumpărători. Pe mine, recunosc, cumpărătorii mă cutremură, nu de alta, dar există o mulțime de oferte pe lângă care trecem zilnic – mâncare, haine detergenți – și nu ne interesează, însă faptul că există oameni care cumpără oameni este înfiorător.
Povestea fetei din curcubeu e povestea omului care, purtând în suflet vânătaie peste vânătaie, ajunge să suporte, fără să creadă că ar fi ceva neobișnuit, și vânătăile de pe trup. Un trup pe care-l vinde, ca să aibă cu ce apuca ziua de mâine, într-un cinematograf, pe locul 13, rândul 14. Pentru că nu-și poate permite o cameră de motel, unde să-și ducă clienții.
Crescută într-o familie care-și începea fiecare zi în rime („Bună dimineața!/Te iubesc mai mult ca viața“), fata din curcubeu o pierde, dar își rămâne: speriată, durută, nimică. Și nimică le e și celorlalți, celor care o cumpără și celor care trec pe lângă ea, deopotrivă. „Cinema Curcubeu“ este numele locului unde fata se vinde, unde rulează filmele alea frumoase pe care ea le vede în timp ce se vinde, filme din care își hrănește propriul curcubeu, adică speranța. Pentru că fata face legământ cu speranța, ca odinioară, în vremurile altui potop.
Marcela Motoc, pe care am văzut-o jucând pentru prima oară, este o actriță uriașă, care joacă răvășitor un rol atât de greu, că pare imposibil de jucat, când rememorezi spectacolul, scenă cu scenă. Iar la rememorare înțelegi din nou că ai de-a face cu o actriță mare. Pentru că înțelesurile, chiar și aceleași, se pot suprapune și mult adânci.
„Sigur trebuie să existe undeva în lumea asta un nume care n-are pe nimeni“, „Dacă dai nume cuiva, trebuie să ai grijă de el toată viața ta, să veghezi asupra lui“ – sunt doar două dintre frazele care m-au năucit. Le-am ținut minte și le-am scris când am ajuns acasă. Azi, când scriu textul ăsta, văd, verificându-mi caietul, că nu le-am uitat. Fata care și-a pierdut familia se ferește să-i dea nume pisicii care se ține după ea într-o seară pentru că i se pare că are, dacă-i dă, o răspundere față de pisică pentru totdeauna. Îi cumpără mâncare, o culcă, dar nu-i dă nume. Sunt numai două fraze din textul Liei Bugnar, un text ca o cicatrice în formă de porumbel: o iubești mereu, te doare dacă pui mâna.
Foto: Ovidiu Moisin
Bogatia, cat si saracia ne demonstreaza cat de cazuta este o societate: amandoua ne imping spre grozavii insuportabile, de neinteles pentru ceilalti…Dar cand vine vorba de sex, parca exista o impacare intre grupurile sociale prin distrugerea sufletelor tinere si fara aparare. Si, citind textul greu pentru inima, am primit un apetit marit pentru teatru, tot mai rar in viata asta, mai mult in Romania decat aici.
iti multumesc
Cu drag, Narcis.