Am aflat că în lume există un mic sat de pescari unde s-ar afla umbra, un sat grecesc, pe malul Mării Egee, lângă o plajă nisipoasă care separă nemărginirea de oameni. Am pornit într-acolo pentru a căuta umbra, dar o săteancă frumoasă, cu un păr negru și des, mi-a spus că n-o voi găsi niciodată, au mai căutat-o și alții, iar eu n-am vrut s-o cred.
„acela eram eu, cel ce mereu se îndoiește”.
Mi-am continuat drumul, căci cine sunt eu să mă opresc aici, m-am întrebat, și am pășit mai departe cu stângul, ca orice om care, după cum mi-a spus cel ce s-a uitat, într-o zi, în mine și a văzut ceea ce alții ar numi departe…
„dar cine ești tu, călătorule?”
…sunt eu, căutătorul de umbre, iar la marginea satului de pescari, aproape de malul nisipos al mării, l-am întâlnit pe bătrân, ce faci, bătrâne, cum îți duci zilele, l-am întrebat, privesc marea cât e ziua de lungă, mi-a spus, căci, atâta timp cât soarele e sus, umbrele nu pot să mi se-aștearnă în calea privirii, iar seara privesc apusul și râd, căci știu că mâine va fi soare din nou, unde e umbra, bătrâne, l-am întrebat, nu știu, mi-au răspuns cei șaptezeci și trei de ani ai săi, primăverile mele nu s-au întâlnit niciodată cu ea, poate toamna, iar dacă toamna va cădea răpusă, iarnă va îngheța, în amurg, cu umbra pe pântece. Du-mă acolo unde au căutat-o și alții, i-am spus, căci acolo trebuie să fie, iar el m-a luat de mână și m-a purtat pe drumurile înguste ale satului și pe cărările care duceau la mare.
„nu a privit în urmă?”
Ei nu privesc în urmă niciodată, iar noi am ieșit din sat și am văzut nisipul și marea infinită, însă nu marea mă lovea în pașii șovăielnici, ci dunele de aur, căci acolo am primit îngăduința de a găsi umbra marelui filosof care, în urmă cu trei mii de ani, a privit pământul și a înțeles totul.
„mă îndoiesc!”
Foto: Costică Acsinte
Iar ochii marelui filosof s-au luminat ca două stele polare ce se mai pot zări chiar și acum, în umbra așezată pe nisip de cel ce nu mai e, dar care-a fost așa cum nimeni n-a mai reușit să fie.
„însă, alături de tine, era bătrânul”
Când am privit în urmă, bătrânul dispăruse, iar eu am rămas cu tine, așa se întâmplă de trei mii de ani, oamenii vin și pleacă, iar noi rămânem cu îndoiala și cu cei pe care ei i-au sădit în noi. Dar iată umbra, am zărit-o palidă, era acolo și mă privea, iar eu îi priveam privirea și mă întrebam, oare cum s-au aprins ochii filosofului, atunci când se uita la milioanele de boabe de nisip, oare ce-a gândit Marele Om atunci când s-a oglindit în propriii săi ochi, prin propria sa umbră, precum toți ceilalți cuceritori al lumii?
„ți-e teamă?”
Și-atunci am aprins o țigară, am privit întâi în jos, apoi către soare, în direcția opusă umbrei noastre.
„umbra era a ta”
Mi-am dorit să fiu, măcar pentru o clipă, El, Gânditorul, și m-am culcat pe umbra lui, dar de sus, din dreptul soarelui, până am ajuns să mă aștern peste ceea ce el a lăsat în urmă timp de mii de ani, dar iată țigara, e acolo, în pata alungită pe care-am aruncat-o asupra haosului de nisip, iată triunghiul de lumină, din ochii Lui și din țigara aprinsă.
„pojghiță!”
Dar tu, îndoială, ești atât de puternică! Iar teama că-mi voi pierde propria mea umbră m-a purtat către sat, în urma mea am lăsat o tigară aprinsă și doi ochi de jar care priveau cerul, acum eram doi, Omul și cu mine, trei mii de ani și o singură umbra, iar peste secole vom fi de nouă ori câte nouă, așa spun profeții, desenând triunghiuri, spune-mi că-i așa!
„încotro ai pornit, după ce ai cucerit lumea? nu vei mai găsi nimic, suflete, și niciodată nu vei ști dac-ai găsit ceva.”
