Plecăm la bine, dar nu plecăm de bine, normal. Zic de cei care aleg să plece din ţară, să-şi facă un rost dincolo. Ori să-nveţe acolo. Nu zic de cei care pleacă după dragoste. Deşi nici lor n-are cum să le fie uşor fiindcă dragostea poate mult, foarte mult, dar când te desprinde de ţară, te mai şi franjurează pe ici, pe colo. Apropo, ştiaţi că singularul de la „franjuri“ e „franj“? Eu am aflat relativ de curând. Zilnic îmi învăţ limba şi mult îmi place s-o aflu. Iar cel mai mult, că n-o s-o pot învăţa niciodată pe toată. Fiindcă nu e omeneşte posibil. Iar ceea ce nu se termină niciodată mă ţine vie.
Ei, cei care pleacă de la noi, găsesc acolo societăţi care-i preţuiesc pentru ce ştiu, pentru ce ştiu să facă. Nu se mai simt nevalorizaţi. E bine. Dar acolo sunt singuri, măcar la-nceput. Până-şi găsesc prieteni, majoritatea tot de-ai noştri, români. Când ajung ei acolo, se bucură de normalitatea acelor societăţi, o compară cu alienarea societăţii noastre, însă de la distanţă le sunt mai limpezi şi cele bune, foarte bune ale noastre, alea pe care noi, fiindcă suntem prea aproape de ele, nu le mai vedem, aşadar nu le mai preţuim.
Pentru că noi, românii, suntem mişto. Chiar aşa, speriaţi de societatea de consum, bombardaţi de publicitate, apăsaţi de tranziţia care nu se mai sfârşeşte, de-ar trebui, poate, să ne numim Republica România de Tranziţie, nouă tot ne mai pasă. De familie şi de prieteni măcar. E mare lucru. E-adevărat că foarte mulţi dintre noi aşteaptă ca lumina să vină de sus, dinspre politic, să le facă viaţa mai bună. Dar iată că vine extrem de greu, timp în care generaţiile se schimbă. Şi suntem acum cu un picior în trecutul comunist, iar cu celălalt în prezentul ăsta care n-are nume. Şi pentru că prezentul ăsta nu-i nici cal, nici măgar, suntem trişti şi disperaţi, suntem furioşi şi injurioşi, suntem pribegi în inimile noastre. O fi om care, de supărare, de neputinţă, să nu fi zis, aparte sau de faţă cu alţii, Nu mai e, frate de trăit în ţara asta!?
Şi văd în dimineaţa asta cuvintele unui copil de-aproape şapte ani. Şi mă cutremur. Eu ştiu despre mine că nu pot trăi în afara limbii mele, dar am considerat mereu că asta-i o slăbiciune. Şi, într-un fel, chiar este. Îmi iubesc limba maternă cu patimă, o visez şi noaptea. Scrisă de mână sau tipărită. O învăţ cu poftă, ba chiar hapsâneşte. Nu mă satur niciodată de ea. Când am citit cuvintele copilului, am înţeles că nimeni nu pleacă vreodată din limba lui, chiar dacă pleacă din ţara lui. Iar dacă totuşi ajunge să se piardă de ea, se pierde de sine. Ceea ce acestui copil nu i se va-ntâmpla fiindcă părinţii lui au grijă să nu se-ntâmple. Dar altora?
Fie-mea vorbeşte mult mai bine engleză decât mine. Efectiv nu ne comparăm. Chestie care pe mine mă complexează rău şi din cauza căreia nici nu înaintez ca lumea. Nu mă sufăr nici vorbind, nici scriind. Nivelul englezei mele, comparativ cu cel al limbii materne, e genunchiul broaştei. Ba nu, glezna. Dar fiecare cu luptele lui. O duc şi pe-asta, sper s-o şi câştig. Aseară i-am propus fetei mele ca, după examenul de evaluare pe care îl are la vară şi după ce intră la clasa cu predare bilingvă, cum îşi doreşte, să câştige şi ea un ban cinstit, meditând-o pe mă-sa. I-a plăcut la nebunie ideea c-o să fie profesoara mea. Şi mie. Promit să fiu silitoare.
Altfel, avem treabă, oameni buni. Noi, cei care trăim aici. Da, deciziile tot la nivel înalt se iau, mă refer la cele care vor aduce schimbările cele mari, dar noi chiar avem treabă. Noi le vom propune lor schimbările astea în sisteme, noi îi vom verifica pe ei în ce fac, noi, da. Experienţa celor douăzeci şi şase de ani ne-arată că, dacă noi nu, ei sigur nu. Atunci, schimbăm foaia, pentru că ne-am maturizat suficient încât să nu mai aşteptăm totul de la ei. Le vom propune strategii, le vom da alternative, le vom cere să ne demonstreze dacă şi cum le pun în aplicare.
Aprinde, fârtate, feştila şi dă-o din mână-n mână, să ajungă până sus.
Câtă dreptate aveți. Și câtă luciditate! De-ar putea măcar jumătate dintre românii plecați să-și poată exprima simțămintele care-i apasă. Nu toți însă își găsesc așa de ușor cuvinte. Și unde nu-s cuvinte nu e nici înțelegere.
Aş vrea să nu am dreptate.
Citesc si simt atat de acut textul dumneavoastra ca si cum nu am plecat, intotdeauna din perspectiva omului ramas, intotdeauna din perspectiva inversa. Simt ca am ramas, desi am plecat.
Multumesc!
Cu drag, Silviana.
Saru’ mana!
Ca bine le ziceti. Asa simt eu-numa’ ca nu stiu a scrie asa bine-si uneori parca-mi pare rau ca nu am pus mana pe festila mai din timp ca sa fim mai bine azi. Cand a fost sa plec “afara’ (aveam 33 ani) nu am putut din motivele invocate de dumneavoastra mai sus. Mi-e atat de draga limba mea, mi-s dragi locurile natale pana la durere si nici copii mei nu vad ca ar pleca din tara decat in excursii. Au mai fost (se vor mai duce) dar cand s-au intors acasa am simtit ca nu vor pleca niciodata definitiv. Mi-ati dat motiv de mandrie doamna Raj, fartate,ce zici de a aprinde festila si de a o purta mai departe acum, cat inca mai suntem in stare?
Si mie mi-e atat de draga limba mea, dnule TIPSY ! Dimi chiar o razuiesc cu o periuta speciala ,ca catiodata ii incarcata dela ficatz. Mie dna Ana imi permite pentru ca sa scriu fara cratima, caci nu suport despartirile, ma face sa plang cu muci. Io cand ma desparta de nevastamea , periodic , ca fuge la masa, dupa ce o altoesc, dar sa stiti ca nu io is vinovat, ci mastica. Dna Ana, dra Rox pe care dealminterea o salut cu respect si-i zic sarumana, ar putea sa taca, penca dansa nu sta aicea cu noi , si deci nu mananca salam cu soia. Deasemenea nu mananca stevie, loboda, urzici, leustean, penca suedezii datorita incapacitatii lor agricole, nu cultiva aceste plante. Io cand ma duc intro tara straina, invat in pre alabil expresii de genu: unde-i veceul, dati-mi si mie un banut, ca nam ce manca sau natz vazuto pe soacramea ca am pierduto, daca o vedeti sa nui ziceti nica. Mie-mi place in Suedia ca acolosa nevestele nau voe sa dea in cap cu oala, cu tuciul in capu barbatilor lor, acest fapt abdominabil fiind aspru pedepsit de lege. Io in Suedia nu m-as duce cu pisica mea, ca am fost cu ea cand am vizitat Bulgaria si penca era franta de oboseala, am legato cu o funie si am taraito pin Sofia de a ramas fara blanita. Bulgarii nu furu masini din parcarile otelurilor asa cum dau astia la stiri. Mie nu mia furat mercedesu meu an. fabr. 1982. Mie frica totusi sa nu mio fure Ion Tiriac, ca cica e in limba dupa masini de epoca. Stie cineva cand naste valentina pelinel ?
Când dă Dumnezeu, Raj.
Cred ca ai plans cand ai scris ca ai folosit cratime destule!
Nimeni nu pleaca de bine .
Sa nu-ti uiti radacina atunci cand ajungi la fructe, se cheama OM….or samanta
:)) Dna Windy! Bunica mea avea o vorba: “….Indiferent unde mergi, niciodata sa nu te pisi pe radacina ta..”! Si dreptate a avut! :)))
De-ai stii cum se intaresc radacinile dupa ce pleci din tara, cum miros rosiile si primaverile, cum se cos ciorapii si se dau cu crema papucii, cum se cauta in retetarul vechi “tocana aia buna de-o facea bunica.” Dar mai ales cum dupa-amiezile de duminica, din vara, nu mai au moleseala aia de stat pe patura la soare. Si nimic nu mai e invechit, ci totul ti-e drag.