De câte ori nu ni se-ntâmplă să vrem să intrăm în sufletul unui om? Poate nu neapărat să fim mici, cât să fim necorporali, ca să ne putem plimba nestingheriți prin sufletele oamenilor și să înțelegem noi ceea ce ni se pare că nici ei nu înțeleg și de-aia nu ne înțelegem unii cu alții. Dar ăsta e un vis, nu știu dacă unul frumuos, n-ai de unde ști ce găsești în inima omului, cum n-ai de unde ști nici ce găsești prin inima ta, deși ai mai mereu impresia că te știi ca-n palmă.
Marița te duce de mână în sufletul unei familii, pentru că și familiile au suflet. El le conține pe cele ale membrilor săi, dar nu se confundă cu ele, sunt doar niște cămăruțe ca oricare alte cămăruțe ale oricărei alte inimi. Marița e o mașină veche, o Dacia 1300, în care îngheți iarna și te coci vara. Dar în filmul regizorului Cristi Iftime – „Marița“, cum altfel să-i fi spus? – nu e loc pentru niciun colț de vară, în filmul lui ninge, bate vântul, câteva mere îngheață neculese într-un pom.
Vara din „Marița“ sunt oamenii, personajele atât de veridice pe care le creează. Adrian Titieni e Sandu, tatăl a cărui absență e o prezență cumplit de apăsătoare, tatăl căruia i se iartă toată indiferența, toată risipirea, toate nefacerile. El e atât de rar între copiii lui, încât povestea veche, biblică, se răstoarnă și Sandu devine tatăl risipitor.
Fiecare dintre băieții lui, adulți acum toți, e afectat altfel de lipsa acestui tată care nici măcar nu-și amintește care dintre ei era pe bancheta din spate cândva, când a condus el beat. Noroc că-și amintesc copiii. „M-o divorțat mă-ta“ le zice băieților, de parcă s-ar fi scuturat cineva de el ca de o scamă. Și, sigur, nu are nicio răspundere în treaba asta.
Pare să nu vrea nimic, deși din gură le știe pe toate, merge cu viața cum merge praful cu vântul sau cum merge Marița cu zăpada, cu gheața, cu gropile, cu zloata. Sandu e înăuntrul tuturor – sfâșietoare scena în care, la plecare, mama băieților, divorțată de foarte mult timp de el, îl urmează la mașină, dintr-un reflex de viață și de dragoste care nu are legătură cu timpul, cu durerea, cu despărțirea –, Sandu e o bucată din fiecare, chiar dacă niciunul dintre ei nu e nici măcar o fărmâmă din Sandu. Din sufletul lui. Dar Sandu nu e rău, el e numai un rătăcitor perpetuu, un om în afara sa și în afara oricui altcuiva, un inadaptat la sine și la oricine altcineva, un zburător bătrân și domesticit în parte de doamna Melania – poate nu ultima din mulțimea amețitoare de partenere vremelnice –, un rol de cinci minute în care Victoria Cociaș efectiv strălucește.
Sandu nu vrea nimic de la sine și nimic de la nimeni, iar asta îi face pe băieții lui să nu vrea să-i semene fiindcă acest tată i-a durut mereu și încă îi doare, însă în obstinația fiecăruia de a nu fi ca tata se pierde fiecare pe sine puțin sau mai mult fiindcă se descentrează atunci când își caută reperul în afara lor. Unul e iresponsabil, cel mic, unul e fluid, evaziv în relația lui sentimentală, iar cel care are soție și copil e un tată și un soț care se străduiește să fie perfect, să compenseze prin exces ceea ce i-a lipsit. El este totuși cel căruia frații îi datorează primirea cu brațele deschise a tatălui risipitor. El a iertat ca să poată fi fericit, dar râde prea mult și prea des pentru un om fericit.
„Marița“ e un film-capsulă. Te trage înăuntru încet, ți-e frig acolo, ți-e cald când ieși din ea și intri-n casă, ți-e acasă când înțelegi că acasă e omul, cu toate neajunsurile lui de om, că iubirea nu e niciodată limpede, că n-are cum fi, că e peste bucurie, peste greșeală, peste reproș, peste… om.
