„Vremea e scoasă din țâțâni.
Ce blestem
Că eu m-am născut
Ca s-o întrem.“ – William Shakespeare
Și noi trăim acum acut ce trăia Shakespeare în vremea lui pentru că lumea noastră se schimbă cu repeziciune și radical în timpul vieții noastre și cu ea ne schimbăm și noi. De fapt, noi înșine suntem schimbarea. Antoaneta Cojocaru a creat spectacolul „Hamlet și noi“, în care spectatorul simte că joacă pe parcursul celor trei ore, că este unul dintre „noi“, că nu există un „ei“, că nu are cum să se sustragă lumii care se desfășoară în el, nu doar în fața lui. E un spectacol amețitor în care ai sentimentul că fiecare este fiecare. De fapt, Antoaneta te pune în scenă pe tine, spectatorule, ba nu, n-am zis bine fiindcă tu ești actor, nu spectator. Și nu te-ntreabă, dar nici nu te forțează, ci-ți deschide-n față o scenă ca un templu în care întâi intri și apoi îți dai seama că ai intrat.
„După ce am pus bazele Laboratorului de Noapte de la Bulandra, cu Arlechino moare? și Pescărușul, a venit multă lume din branșă spre noi, cu dorința de a lucra cu noi în felul acesta. Printre altele, am primit o propunere de a ține un curs de actorie cu neprofesioniști. Și, deși inițial nu mai făcusem asta și nu vedeam legătura, am descoperit niște suflete extraordinare de care m-am atașat. Nici măcar nu a fost vorba despre actorie în curs, ci despre artă în general și despre drumul interior. Cursul s-a ținut timp de trei ani, apoi a venit următoarea etapă, să construim un spectacol. Și cum le vorbisem despre Shakespeare și Hamlet, mi s-a părut un text potrivit cu ei și cu întregul context social de la noi. Am extins echipa și spre U.N.A.T.C., am ținut un masterclass de câteva luni, la care s-au înscris studenți de acolo (care știam că suferă că se întâlnesc tot mai rar cu făcători de teatru și de lipsa de contexte concrete), am căutat să armonizez lumile, între timp au apărut și absolvenți care și-au dorit această întâlnire cu mine și, în primăvară, cu toții am început să construim această golgotă. De mult aveam în plan să fac ceva pentru actorii foarte tineri, de care se plânge toată lumea, dar în care nu se investește serios neapărat. Știam ce greu mi-a fost mie la început, iar în timp au venit mulți spre mine, cerându-mi ajutorul. Și cred că e esențial să dai ceva mai departe, dacă ești într-un punct în care poți să o faci, nu să te îngropi în secrete despre meserie. Planul era să jucăm acest spectacol în case istorice sau de patrimoniu. Tocmai pentru că mi se părea că ei au nevoie e un context nou, pe de o parte, și pe de altă parte asocierea aceasta dntre istoric și nou sprjiinea demersul. Apoi, s-au alăturat câțiva factori de sprijin, Ministerul Culturii, Bulandra, unde am repetat și care ne-a sprijinit cu luminile spectacolului, Casă Regală, care a acordat Înaltul Patronaj spectacolelor de la Bulandra, T.V.R. Laboratorul de Artă este compus din cei cu care am început cursul inițial și care și-au schimbat viețile și care au și produs spectacolul acesta, pentru prima oară în viață lor“, spune Antoaneta Cojocaru.
Spectacolul se joacă în clădiri de patrimoniu tocmai pentru a atrage atenția asupra faptului că suntem responsabili pentru starea în care se află acestea, cum suntem responsabili pentru starea în care se află întreaga societate. Eu l-am văzut la Palatul Șuțu – Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București. Sunt două distribuții, în sensul în care aceiași actori joacă în fiecare dintre ele roluri diferite, ceea ce îi face pe acești tineri actori să fie atât de împreună pe scenă încât devin unul singur. Inserturile video proiectate pe un ecran din spate și discursul Regelui Mihai întăresc până la osmoză acest împreună.
„Distribuția arată așa, pentru că ne-am adunat mai mulți decât era nevoie. Și cum îmi plăcea de toți, am hotărât să facem mai multe distribuții pentru rolurile fixe, și, în timp ce unii le joacă, ceilalți să poată juca alte personaje. Astfel, contactul lor cu scena și cu spectacolul e mai profund, mai amplu și mai performant. Adrian Ciobanu și eu jucăm alături de ei tocmai ca un gest de încredere și de suport. Desigur că era mult mai simplu să jucăm rolurile dificile noi, dar nu despre asta era vorba, ci, dimpotrivă, acestea să le joace ei, iar noi pe cele de suport. Am lucrat în general după metoda profesorului meu, Ion Cojar, dar în același timp am ținut un workshop amplu pe mișcare, de care nu beneficiaseră până acum, au avut sprijn muzical, am căutat să le arăt cât mai multe materiale cu spectacole din afară, care arată foare diferit de ce e la noi“, continuă Antoaneta.
Acest spectacol este dincolo de „îmi place“, de „nu-mi place“, acest spectacol te primește în el fără să te forțeze, fără să te invite explicit. Nu te cheamă, pur și simplu ți se oferă. Iar tu intri, trăiești și te transformi din „eu“ în „noi“, înțelegând cu inima, nu cu mintea cum se transformă lumea cu un om, doi, trei, treizeci, trei sute, trei mii, treizeci de mii, trei sute de mii, milioane… „Noi-ul din Hamlet este tocmai o trimitere la această experiență atât de bogată, revelatoare, care ne-a transformat pe toți. Desigur, ea a plecat de la textul lui Shakespeare. Acum, când mă uit în urmă, înțeleg pentru a nu știu câta oară asta: cu oameni care cred se pot face multe… totul, de fapt. Probabil e inutil să adaug că pe mine mă interesează teatrul ca artă, nu ca entertainment sau ca zonă de consum.“
Foto: Crăița Niga
