Vremuri grele căzuseră peste ţară, iar parlamentul nu mai putea tolera aşa ceva. În plus, aproape toţi membrii lui erau afectaţi grav. Cei zece care nu se îmbolnăviseră s-au întâlnit, ca un făcut, într-o dimineaţă toţi în lift şi au hotărât ca până la prânz să conceapă noul proiect de lege şi să-l supună aprobării plenului, chiar dacă ordinea de zi, de săptămână şi de lună era cu totul alta.
Poporul căzuse-n patima lobodei. Nu exista om, de la nou-născut la mort proaspăt, pe care să nu se vadă urmele înfiorătoare ale dependenţei de lobodă. Pârâurile, râurile, marea şi delta patriei erau verzi-lobodă, cu maluri roşiatice, că loboda e de două feluri, iar aia roşie se-aşază de obicei pe margini. Izvoarele nu erau afectate, dar cine-şi mai amintea de ele? Numai ăştia zece parlamentari îşi trimiteau cei zece şoferi repartizaţi să ia apă de la izvoare, o dată pe săptămână, că mai mult nu ţine.
În rest, era jale. Unde te uitai, vedeai o mare de oameni verzi, cu extremităţi roşii. Bătrânii, cu atâta amar de viaţă în spate în care mâncaseră sute de kilograme de lobodă, le aveau vineţii. Copiii foarte mici nu se înverziseră complet. Aveau, aşa, nuanţă preverde. Ceea ce era însă înnebunitor şi alungase absolut toţi turiştii din ţară era mirosul apăsător de ciorbă de lobodă care se revărsa în tot teritoriul naţional şi, normal, doar vorbim despre un miros, trecea şi graniţele, de ridicaseră vecinii nişte garduri cât zgârie-norii, ca să se apere. Un om de ştiinţă, care studiase douăzeci de ani problema, luase premiul Nobel pentru chimie fiindcă reuşise să impregneze acele garduri cu o substanţă care efectiv oprea răspândirea mirosului.
Şi totul pornise de la o descoperire, anume că loboda, consumată în orice formă, nu doar e cel mai eficient detoxifiant de pe faţa pământului, dar spulberă stresul şi şi umple creierul de endorfine, rezultatul fiind că poporul devenise în ultimii ani insuportabil de fericit. Normal, chestia asta a dus la instalarea rapidă a dependenţei de lobodă. Şi nu o dependenţă oarecare, ca aia de cafea şi de ţigări, nu, una cumplită pentru că nu se descoperise nicio metodă de salvare.
Încercări, evident, fuseseră, dar niciuna nu-şi arătase eficacitatea. Toată populaţia ţării era dependentă de lobodă. Dacă ieşeai pe stradă, vedeai oameni cu frunze-n colţurile gurii, oameni cu ministorcătoare de fructe şi legume în mâini, apăsând compulsiv butoanele, oameni care inspirau pe nări o pulbere verde, oameni care se injectau cu un lichid de culoarea smaraldului, oameni cu plasturi verzi în zona carotidei, oameni care se ungeau cu nişte uleiuri verzi pe frunte. Dar cei mai mulţi umblau cu nişte boluri mici şi aburinde în care aveau lichidul ăla verde care umpluse atmosfera de miros de ciorbă.
Foto: Costică Acsinte
Chestia cu fericirea populaţiei nu fusese rea de la început şi, oricum, nu fusese rea cu totul. Bebeluşii nu mai aveau colici, copiii de până la cinci ani nu mai făceau crize de tantrum, adolescenţii scăpaseră complet de acnee şi nici dracii nu-i mai apucau din senin, ciclurile menstruale ale tuturor femeilor se reglaseră la aceeaşi zi pentru întreaga populaţie feminină şi fertilă a ţării, bărbaţii erau tandri şi potenţi in corpore, bătrânii trăiau mult peste o sută de ani. Prea mult peste.
Ăsta şi fusese motivul pentru care cei zece parlamentari liberi de lobodă hotărâseră că ţara se va duce de râpă dacă nu vor adopta azi legea de interzicere a consumului de lobodă atât în mediul public, cât şi în ăla privat. Adică oriunde şi de tot. În ce priveşte culturile de lobodă, problema era rezolvată, vor fi, simplu, interzise. Numai că nemernica de plantă mai creşte şi spontan. Dar, s-au gândit ei, după ce iese populaţia din sevraj, vor crea grupări paramilitare de descoperire şi stârpire a lobodei crescute de capul ei. Iar legea asta trebuia dată azi, că şi-aşa aşteptaseră prea mult. Economia ţării se prăbuşise, oamenii de afaceri se retrăseseră cu totul.
Care-au mai avut curaj pe la-nceputuri ori să vină în ţară, pentru tatonări financiare, ori chiar să-nceapă afaceri aici au sfârşit groaznic de dependenţi, au dat dracului afacerile, au ajuns la sapă de lemn şi s-au însurat cu localnice. Pentru că problema cea mai serioasă în chestiunea lobodei nu era sănătatea naţională, nu era nici fericirea naţională, ce naiba, orice parlamentar îşi doreşte să-i meargă bine poporului, nu?, problema era că nimeni nu voia să mai muncească. De la un grad de dependenţă încolo, lobodarii nu mai mişcau un deget, dar rezistau mult, generaţiile se mai şi ajutau între ele, nici nu era greu s-o facă, loboda era mai ieftină ca braga şi se găsea peste tot.
Ăştia zece salvatori naţionali rezistaseră cu măşti de gaze şi foarte multe ieşiri în afara ţării. Reuşiseră să nu se contamineze de boala care distrusese populaţia. Era momentul să salveze ţara şi poporul de la dezastrul dependenţei de lobodă. Aşa c-au dat drumul în sală unui gaz adormitor, pe care-l aveau de la acelaşi savant străin, care se pregătea pentru al doilea premiu Nobel, datorat exact acestei recente descoperiri epocale, şi-au votat în unanimitate eliberarea ţării de sub jugul lobodar şi tradiţionalist. Numai că un gaz e un gaz, iar femeile de serviciu de la parlament uitaseră nişte geamuri deschise, aşa că s-a propagat în exterior şi în decurs de câteva ore întreaga populaţie a adormit. Parlamentarii s-au speriat întâi, apoi s-au felicitat reciproc. Chimistul ăsta era genial. În locul chinuitorului sevraj, la care ei nu avuseseră timp să se gândească, necum să conceapă şi norme metodologice de aplicare a legii, oamenii vor primi cea mai frumoasă salvare de la dezastru posibilă. Vor dormi două săptămâni şi se vor trezi oameni noi, numai buni de muncă, trişti, anxioşi, nefericiţi, exact ca la-nceputul mandatului. Aşa mai poţi şi tu să conduci ca lumea o ţară.
Uite de-aia nu reușesc să mă las. Îmi scot ciorba din cap, mă gândesc la cai verzi pe pereți, până dau peste vreo emisiune culinară sau citesc ceva de genul ăsta și iar m-apucă sevrajul. Te uiți la câte-un film, ăla își toarnă un polonic și soarbe cu nesaț. Na, acu’ aș mesteca o frunză.
Deh, Pepeman, viaţă grea, timpuri crude.
Decoctu de loboda se injecteaza, se stie doar. Mie-mi place borsu de loboda, l-as manca si cu curu, nu alta. Cine nu mananca bors de loboda de Paste, de Craciun, de Revelion, nu exista. De asemenea, cine nu are feisbuc, nu exista. Asa zice fie-mea. Tot de asemenea (imi place sa zic mereu de asemenea), cine n-a alunecat macar lunar pe un rahat de caine, nu si-a trait viata la maxim, deci a trait in zadar. Cine nu are siameza care se rahateste din 5 in 5 minute, asa dadracu ca i-ai schimbat nisipu, iar a trait aiurea. Deci actizitionati-va siameza. Imi place sa folosesc des cuvantul “”deci”” penca ador conjunctiile concluzive, parlamentarii, soacra si loboda. Sarumana, bombeurile si cataifu ! Ati rezolvat ceva cu giobu, dna Ana ?
Da, Raj. Voi fi o femeie de cultură, ce dracu’.
Genialo!
O, da! Bietul meu geniu pustiu.
excelentă! ceva între Marquez, Bastovoi, Urmuz și Dinescu
Mulțumesc. Ia să-i zic lui padre Savatie, să văz de-i convine.
M-a pus naiba sa citesc intre doua exceluri la serviciu, iar acum nu ma mai pot concentra, imi lasa gura apă după un bors de loboda, eventual dres cu oleacă de smantana. Nu-mi ramane decat sa sper sa intram cat mai curand in era lobodei, poate si cu un vodă pe măsură:)
A zis tante Sanda ca de cand e vegetariana nu mai face caca puturos, ci se balega. Idealul ei in viata e sa recunoasca Vasile al ei ca a inselat-o pe parcursul casniciei. Idealul meu in viata, e sa n-am matreata…
Io n-am, futu-i.
Asta cu loboda imi aminteste de 1 din copilaria mea, Sile, zis si Curcacat. Era poreclit asa, pt.ca in copilaria lui, inainte de razboi, fiind multi acasa la mumasa si fiind sarmani, juca fotbal co minge de carpe, in izmene si in zona cacaului avea mereu o pata maronie, caci avand probabil bideul defect iar hartia igienica nefiind inventata inca, pata la consacrat pe vecie in randul mucosilor din cartier. Mumsa il trezea cu noapteancap sil tremetea dupa loboda si urzici ca sa nucarecumva sa io ia altu inainte. Paine mancau doar de Paste sau Craciun. De colindat , colindau el, cat si fratii lui, atat dupa calendarul gregorian, cat si cel iulian, caci in cartier erau si credinciosi de rit vechi si strangeau ceva covrigi, nuci, mere, astfel ca timp dio luna dupa sarbatori, aratau toti mai intremati, mai putin scheletici. Voiam defapt sa zic ca, primavara dupa ce navaleau stevia , loboda si urzicile pe la garduri, le dispareau de pe piele acele pete specifice scorbutului, iar gingiile nu le mai sangerau. De dormit, dormeau toti pe un pat mare, un pat de 3/2 m ca sa incapa toti, iar dupa soba dormeau cei mai mici, ca cei mai maricei nu incapeau. Anii au trecut si pin anu 1970 , Sile avea vio 35 de ani, era holtei si avea servici la primarie, era contopist, futea niste hartii dintrun birou in altu si, pt. ca lucra cu hartii, adica era telectual, lumea i se adresa cu dom. Sile. Pt. ca leafa era mititica, Sile nu sa insurat nicicand pt. ca sa nu aiba obligatii si mai ales sa nu faca foamea. Porecla de Curcacat ia ramas, dar pt. ca lucra cu hartii la primarie, era fudul nevoie mare si umbla numa cu costum si cravata. Acelasi costum, aceeasi cravata, in cele 4 anotimpuri. Nu avea casa si statea in gazda intro camaruta la tanti Stela, o vaduva de vio 50 de ani si pt. ca o babardea cand si cand, chiria era modica. Duminica, Sile completa rebus, pe banca ,in fata portii, tot in costum si cravata. Terminase liceul la George Bacovia, co medie mititica tare, dar ce mai conta ?
Oi fi zis sarumana, dna Ana ? Ca nu mai stiu si io numi recitesc niciodata capodoperele…