Doamna Margareta

În stația de pe Memorandumului tocmai se oprise troleul. Nu avea mulți călători. Strada curgea mai larg decât cum țineam eu minte, iar locurile noi de parcare proaspăt asfaltate mușcau bucăți mari din trotuarul lat.

Poarta verde din dreptul stației păzea mândră gangul din spatele ei. Era serioasă, dar blândă, aveai impresia că vrea să-și ceară scuze că e închisă și lumea nu poate vedea ce e dincolo. M-am oprit în fața ei și am început să o privesc așa dintr-o bucată, încercând să-i fur amintirile. Nu vedeam nimic, doar sufla un curent rece și s-a fisurat ușița de lemn din mijloc. Poarta mă poftea dincolo. Am sprijinit bastonul lângă ușă și am călcat pragul înalt.

Gangul îmbrățișa intrarea largă și întunecoasă dedesubt ca un uriașpe ai cărui umeri se sprijinea o clădire veche cu apartamente. Peretele din stânga continuase vreo zece metri dincolo de intrare și era placat cu două uși, intrări la câte un apartament.

Doamna Margareta stătea liniștită pe un scaun vechi, chiar în dreptul colțului unde se terminase peretele cu cele două uși. Era îmbrăcată cu același halat roz-prăfuit, iar părul ei grizonant zâmbea vioi cu câte o suviță de sub baticul alb. Ochii ei de un albastru-gri deschis priveau nemișcați palmele așezate una peste alta în poală. Când am ajuns la doi pași de ea, și-a ridicat privirea și s-a uitat mirată către mine. Totdeauna se uita mirată la mine, parcă nu știa cine sunt, deși ne cunoaștem de o vreme bunicică. Stăm în același apartament mic toți trei.

— Soția a plecat la non-stop, a spus cu o voce ștearsă, apasând totuși cuvântul non-stop. Îi plăcea mult acest cuvânt.

— Nu este soția mea, am răspuns. E prietena! Nici monitorul nu este televizor, nici prietena nu este soție, am continuat.

A zâmbit. Era clar că nu îi păsa deloc de comparația mea.

— Dar ce face afară? Și cum de v-a lăsat singură afară?

Nu a răspuns, doar și-a înclinat capul înapoi către palmele ei. Nu obișnuiam să o lăsăm singură în curte. De fapt, rar am lăsat-o singură și în apartament.

Am urcat repede treptele îndoite din fața unei uși dintre cele două și i-am apăsat clanța ferm. Ușa a rămas închisă.

— A luat cheia cu ea, a zâmbit iar, a spus că vine repede și să aștept aici, că e frumos afară.

Avea dreptate, era frumos afară. Iarba încă nu se uscase după vara calduroasă și își întindea galant culoarea în toată curtea. În spate, o casă bătrână, cu laturi crăpate și îndoite de vremuri trecute, se scălda în lumina soarelui de după-amiază. Din când în când, câte un porumbel tâșnea către cer din lipsurile de țigle, iar dudul din fața casei, bătrân și el, își desena umbra cu milioane de frunze peste ferestre și acoperiș. Era parcă rupt dintr-o pictură a lui Aman.

Foto: Costică Acsinte

M-am așezat pe scări și mi-am lăsat ochii peste priveliștea rară la care m-a poftit poarta. Era liniștitoare, cu un calm așezat, cucerindu-ți încet încet toată ființa.

Dar doamna Margareta s-a ridicat brusc și s-a dus către casa cu dud.

— Duc chibritul la tanti Rózsika, a zis, și, fără să aștepte vreo reacție din partea mea, și-a început pașii către casă.

— Tanti Rózsika nu este acasă, am răspuns încă sub influența priveliștii din fața mea.

— Stiu, a spus oprindu-se din mers, am fost și acum o oră.

— Și atunci de ce mergeți?, am întrebat-o. Cum adică acum o oră? De când sunteți afară?

— Păi, poate doarme.

— Nu doarme. Nu e acasa!, i-am răspuns puțin iritat că nu îmi răspunde la ce voiam.

Doamna Margareta a dat puțin din cap și a decis să se întorcă. Nu mai făcuse asta înainte, adică nu ținea cont des de ce ziceam eu. Acum, ascultându-mă, ca un copil cuminte, s-a așeazat înapoi pe scaun și din buzunarul halatului a scos cutia de chibrituri.

Era o cutiuță veche, roz, ca halatul ei, poate puțin mai închisă la culoare. Ultima dată am văzut așa cutie de chibrit când bunica mea a gătit pentru tractoriștii de la colectiv. Din așa cutie aprinsese vița uscată în cuptorul din curte, să ne facă cozonac cu nucă și mac. Ce bune erau, Doamne! În vremea aceea nu aveam mai mult de zece, unsprezece ani și nici nu fusesem încă departe, în lume. Oare ea de unde o avea?, m-am întrebat. E o femeie bătrână, poate să aibă o cutie de chibrituri cât de veche vrea ea, mi-am răspuns singur la întrebare.

Da, doamna Margareta era bătrână. Ridurile adânci îi brăzdau obrazul fin într-un mod aproape elegant, ochii ei treceau de la zâmbet la tristețe într-o armonie nemaivăzută, iar buzele subțiri și palide parcă dansau îmbrățișate un vals cântat în adâncul minții ei. Uneori, stătea ore lungi lângă soba alba, de teracotă, din apartament, fără să spună nimic, și ținea strâns, cu amândouă mâinile, un plic îngălbenit. Zicea că e de la iubitul ei, soldat în războiul cel mare. Ea a fost profesoară de pian cândva, în tinerețe, iar noi, când o priveam cu cum stă așa ore lungi în liniște, parcă ne iubeam un pic mai tare decât de obicei.

Unde e fata asta?, m-a lovit gândul. Trebuia să fi venit deja! Instinctul mi-a băgat mâna în buzunar, după mobil. Nu era. Iar l-am lăsat în mașină, între scaune? Nu am niciun chef să cobor așa târziu! Și, oricum, am venit cu troleul. Unde e fata asta? Iar urlă o ambulanță?! Tot timpul urlă ambulanța.

Doamna Margareta a simțit nedumerirea mea și s-a ridicat iar, îndreptându-se către căsuța lui tanti Rózsika.

Nu e acasă, voiam să-i strig, însă nu am ajuns să scot niciun cuvânt. Ea, văzând că nu zic nimic, s-a furișat către casa scăldată în razele soarelui. Mai avea câțiva pași până la ușă, când am tresărit și-am fugit după ea. Nu mai era mult până s-o ajung din urmă, însă aveam impresia că e din ce în ce mai departe de mine, și totuși, în momentul în care a pus mâna ei firavă pe clanța ușii, eram lângă ea.

S-a oprit. Și-a întors privirea către mine și a zâmbit cu o blândețe jucăușă, de simțeai cum te ridică peste covorul de iarbă o bucurie nemaiîntâlnită.

— Bine, am zis linștit, haideți, poate chiar doarme.

Tanti Rózsika a murit acum vreo doi ani sau trei, iar eu, știind ca nu stă nimeni în casă încă de atunci, am pus mâna pe clanță, tot ferm. Deja mă și vedeam cum o conduc pe doamna Margareta înapoi, în apartament, ca acum trei săptămâni, când scăpase afară iar. Am apăsat clanța așteptând să fie blocată, dar clanța s-a dus până jos, iar ușa s-a deschis cu acel scârțâit al ușilor vechi, care dau în camerele misterioase și întunecate din filme.

Doamna Margareta mi-a zâmbit iar.

— Ți-am zis eu că poate doarme.

— Da, i-am zâmbit înapoi și m-am lăsat condus de ea, încet, către interiorul casei.

Ușa se închidea ușor în spatele nostru, iar urletul ambulanței se făcea din ce în ce mai mic.