Ah, sunt superbă!

Mi-a cerut, de dimineaţă, iaurt cu cereale. Nu l-a mai mâncat fiindcă nu-i ajungea timpul. Adică vremea n-ar fi fost deloc puţină, dacă n-ar fi trebuit toarsă-n oglindă, până la ultima cută a bluzei. Ghiozdanul s-a făcut cu iuţeala sabiei de Toledo, îmbrăcătura însă nu. Cu grijă, cu migală, cu mişcări de ocelot la pânda vârstei primăvăroase, copila de doisprezece ani şi-a pregătit lunea ploioasă.

I-am pus pachetul şi m-am ferit să-mi arăt îngrijorarea pentru frugala masă pe care mi-a-ntors-o cu zâmbet, motivând graba. A acceptat o jachetă mai groasă, cu glugă. Mă mir şi-acum, că ei nu-i pasă de ploi şi de frig. Cred c-a considerat-o un surogat de umbrelă şi de-aia.

Am condus-o la uşă, am pupat-o, am închinat-o ţărăneşte peste creştet şi-am aşteptat să iasă. Aş! S-a-ntors dintr-o felină piruetă în sălaşu-i dormitoresc, în faţa oglinzii celei atotcuprinzătoare. A stat preţ de o fotogramă. Apoi, am auzit aşa: „Ah, sunt superbă!“. A ieşit pe urmă valvârtej pe uşă.

Am rămas în urmă-i, sprijinindu-mă de perete. Una ca asta n-am mai văzut, n-am auzit şi departe de mine să fi trăit. Şi m-am bucurat pentru ea. O spusese firesc, scurt şi simplu, fără îngâmfare, fără ironie ori autoironie. Văzuse-n oglindă o imagine a ei care-i scosese din suflet o exclamaţie de admiraţie. Să-mi trăieşti fericită, fata mea! Bravo ţie, că poţi să fii atât de radicală-n frumuseţea ta! Şi crudă ca seva.

Foto: Narcis Pop

Aveam şi eu tot doisprezece ani şi mă pregăteam să merg la aniversarea vecinei de deasupra, o fată mai mare cu un an decât mine. Era o toamnă brună, iar mama mi-a dat un taior de aceeaşi culoare, după care jinduiam de multă vreme. Adică m-a lăsat să-l îmbrac. Mi-a ondulat un pic părul cu ajutorul unor bigudiuri ruseşti de se fierb într-o cratiţă cu apă şi se pun arzânde-n păr şi m-a trimis la etajul doi, la aniversare.

Pe drum, adică pe hol, am dat cu privirea laterală de oglinda băii de serviciu. Acolo, am văzut un cap frumos ca un basm de-l auzi când ai trei-patru ani. M-am oprit, am aprins lumina, am intrat şi-am închis uşa. M-am uitat la mine câteva minute grase şi mi-au dat lacrimile. Am ştiut că n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu mine-n frumuseţea aia. Şi nu m-am mai întâlnit.

Peste mulţi ani, când aveam deja 35, am ieşit valvârtej dintr-o-ncăpere şi-am trecut în fugă pe lângă o oglindă. Am văzut alergând în ea un chip atât de frumos în bucuria lui, că-n prima clipă doar l-am admirat, nedându-mi seama cine este. Apoi, m-am oprit şi-am început să râd scuturat, gândind pe loc c-am înnebunit. Cum adică să nu mă recunosc şi, mai ales, cum să-mi placă mie de mine?! Am ştiut atunci că sunt îndrăgostită. Abia atunci. Pe loc. Fără să-mi fi trecut asta prin cap nicio secundă mai devreme. Că nu-i capul sălaşul ei.