Mai acum vreo jumătate de an, într-o conversație cu Alexander Fuhrmann, mi-am amintit de faptul că nevoia de atenție este una dintre nevoile fundamentale ale omului. Conștient, uitasem. Bine că mi-a vorbit Alex despre asta. Mulțumesc. A fost de ca și cum s-ar fi aprins lumina a doua oară pe aceeași stradă.
Azi m-am gândit la nevoia de admirație. Și ce este nevoia de admirație, dacă nu o „subdiviziune“ a nevoii de atenție? O tot blamăm când o vedem la alții, așa-i? Pe cine nu enervează măcar de două ori pe zi nevoia altora de a fi admirați, nu doar observați? Pe toată lumea. Văd texte și imagini care-mi vorbesc despre voința și ambiția unui om de a slăbi, însoțite neapărat de un reproș la adresa „grașilor“, văd fotografii cu o doamnă cel mai adesea mai mult goală, postări cu „am reușit, mi-a ieșit, am realizat“ și tot așa. Da, cel care a slăbit și-a uitat suferința de „gras“, doamna poate că e-n căutarea unui domn, iar cei care au reușit ceva simt nevoia de a-mpărtăși pe feisbuc realizarea lor. Cine sunt eu, să-i judec? Ce nu-mi place mă fac că nu văd. Și oricum văd destul de puțin, fiindcă lumea-i mare și e bine că este.
Chestiunea cu nevoia de admirație – cea care-i scoate din minți pe mulți când se manifestă agresiv și repetititv – are și o parte bună, foarte bună. Mulți oameni chiar merită admirați. Și, pentru că ne spun și nouă ce-au realizat, reușitele lor sunt aflate și date mai departe altor oameni. Și așa ei devin exemple pentru alții. Adică se distribuie și bunul, și frumosul, nu doar dezamăgitorul, disperatorul, îngrozitorul.
Foto: Costică Acsinte
Apoi, ceilalți vor și ei să iasă-n față cu ceva. Da, din vanitate la-nceput. Doar din vanitate. Și se trezesc că-și storc mințile și inimile în căutarea a ceva cu care să-și impresioneze semenii, să fie și ei admirați. Ei, bine, uneori, în timpul procesului de stoarcere, acestor oameni le vin niște idei foarte bune. Iar din ele, altele și mai bune. Și uite cum se rostogolește binele. Așa, dintr-o vanitate mai mică sau mai mare. Pe parcurs, și vanitatea asta se modifică. Și procentual, și structural. C-așa e viața. Oamenilor începe să le placă să facă binele, să se laude că l-au făcut, să fie admirați pentru asta. Însă binele ăsta începe să lucreze în om, iar lui nu-i mai pasă de laude, de aprecieri, ci doar să facă din ce în ce mai mult bine și frumos. Ca să nu lăsăm binele singur. Cui îi place să fie singur? Nimănui. Nici măcar binelui. Așa se face că omul începe să simtă și să gândească aproape numai în numele binelui și frumosului. Sigur c-o avea omul și nervii lui și supărările lui, dar pe-astea îndeobște le ține pentru sine. Ori se va educa în timp să le țină. Normal, mă refer la cele personale.
Dar schimbările nu se produc numai în cei care vor să fie admirați, ci și în admiratori. Pentru că și admirația se-nvață. Este și ea tot o chestiune de educație. De-aia lumea tot dă cu bâta-n baltă și-apoi se miră de efectul invers pe care-l obține. Și-așa mi-amintii de domnul care-a oprit mașina lângă mine mai acum vreo trei ani. Veneam pe jos de la serviciu, că mă lăsasem de fumat și mi-era groază să nu mă-ngraș, așa c-am abandonat mașina. Nu era mult de mers, trei kilometri dus, trei întors. Zilnic. O nimica toată. Prietenii mei mă căinau că-s singură, eu le spuneam că abia răsuflu și eu ca un om, că-i timpul meu sabatic. Ei râdeau și ziceau că o să-mi găsesc pe cineva numai dacă-l calc cu mașina pe drumul ăla scurt. Când am abandonat și mașina, au fost siguri că-s pierdută pentru viața de cuplu. Sincer, chiar și eu am crezut, dar sabatul se trăiește, nu se teoretizează. Și uite cum viu eu de la muncă și mă opresc să fac niște cumpărături. Normal, ies din magazin cu niște sacoșe mari și pornesc spre casă. Lângă mine, se oprește o mașină. Și ce-aud eu? Iac-așa: „Dacă aș fi prietenul tău, nu te-aș lăsa să cari atâtea sacoșe.“. M-am oprit și eu, m-am uitat la om și i-am zis: „Domnule, criteriul după care-mi selectez prietenii nu e căratul sacoșelor.“. Sincer, am vrut să-i dau replica din cântecul ăla al Paraziților, aia cu „o trupă care-animă plajele“, mi-e rușine să vă spui primul „vers“, îl găsiți singuri, dar mi-a fost grijă de om, c-așa m-a-nvățat pe mine mama de când eram mică: să nu enervez un om aflat la volan, că el are răspundere mare. Așa c-am plecat mai departe, fredonând cântecul rușinos.
Bref, există o parte bună a vanității. Aia care îl face pe omul dornic de admirație să se facă mai bun, să fie generos, să devină creativ, să se bucure, să bucure. Pentru că asta e ordinea firească a ultimelor două. Deci, mai găsirăm o „poruncă“: „Bucură-te, ca să poți bucura!“. A, și nu disprețui nimicurile, nu, nu. Nu știi niciodată din care dintre ele o să te faci mare.
Un om inteligent nu poate fi vanitos, dar nici un prost de talia mea nu poate fi vanitos, penca imi constientizez prostia. Cel mai vanitos om cu putinta, l-am cunoscut in scoala militara, imi era coleg de banca. Gorjean, dar asta nu inseamna ca toti gorjenii sunt vanitosi, doar gorjenii boi, la fel cum sunt si munteni, moldoveni, dobrogeni sau ardeleni boi. Dar sa te fereasca bunul Dumnezeu de vanitatea olteanului de cea mai proasta spetza, la fel sa te fereasca Dumnezeu de moldoveanul sau ardeleanul, munteanul vanitos. Dar nu se compara cu vanitatea fostului mei coleg de banca.
Pe cel, nu cel. Is in cacat cu lb. romana, dar la ce capitol nu sunt in cacat ? Sarumana si boccelutza !
De vanitos ce era, fostul meu coleg de banca din institutul militar, facea caca vanitos. Nu stiu cum vine asta, dar cacatii lui erau vanitosi. Pana la urma, vanitatea l-a nenorocit , sarmanul. A dat dovada de vanitate in familie. Urasc mult acest aspect, de a fi cocos in casa
Admirat , admirat
Io am un vecin vanitos, fudul, tare, dna Ana, sarumana si margica !. La cabanuta mea depestecanal. Costica il cheama, dar lumea il alinta fudulu, tontu, tantu, tutu sau prostu. Toti ma intreaba cum de il rabd. Il rabd pt. ca e fudul ca mine, dar nu pozeaza in modest asa cum fac io. Deci as putea sa afirm ca are un caracter mai frumos ca al meu. Asta le spun tuturor si ei se cam crucesc. Costica nar recunoaste nicicand ca e natarau, in timp ce io pot. Deunazi neam intalnit intrun birou la primarie si-i spuneam cucoanei de la birou ca nam pricipit ce mia zis, din pricina ca-s cam narod din nastere si, in + ma batut soarele in cap cand am fost anu trecut la prasit porumbu.. A zis ca si ea ii proasta facuta gramasa si, noi doi suntem singurii din urbe care recunoastem ca suntem prosti. Primaru care thocmai intrase pe use, a zis sal punem si pe el la socoteala, ca si mnealui ii cam prost. Costica se uita uluit la noi 3 si na inteles nica. Noi 3 voisem sai dam o lectie Costicului, ca poate pe viitor o elimina vanitatea dintransu, dar nam reusit. Sarumana si aracu, ca presupun ca dnu Narcis are acolo in debara o legatura de araci, ca orice cap de familie care se respecta.
Am observat ca Costicu face si cacatii vanitosi. El iarna se caca pin gradina, ca cica cacatu de biped ii bun ca ingrasamant. Iam studiat pe toti si-s semeti, trufasi, cu motz, nu-s deloc aplatizati asa cum sunt cacatii de oameni modesti