Incredibila poveste în neştiut evantai a lui Costăchel, onorabilul fiu al mamei sale, Vetuţa – Capitolul I

Acest experiment literar scris la șase capete-inimi a pornit de la un nume dat de Andreea, mare pasionată de Telegrame, ca şi noi, de altfel. Costăchel Gudurău. Ne-am repezit ca moaşele şi ursitoarele să-l scoatem în lume, să-i dăm formă şi miez. Care noi? Nora, muza, Andrusk, Edle, Ce Ghevara mea şi cu mine. Nu am vorbit deloc între noi. Am scris pur şi simplu comentarii. Nora le-a pus cap la cap şi le-a legat cu fundă roşie. Plus pupat dulce.

Costăchel Gudurău purta sandale cu şosete flauşate grej, maiou pe sub cămaşa în carouri şi era un brav bărbat. Brav în sensul pe care îl dau italienii cuvântului. Pe cap, avea o şapcă de baseball, cu cozorocul foarte lat, iar freza îi era malagambistă. Telefonul mobil îl ţinea legat la gât cu şnurul unui ecuson de la o conferinţă la care participase prin ‘92, la Hotel Bucureşti. Tot de acolo avea o agendă pe care o folosea încă. Era absolut fascinat de tot ce e nemţesc. „Fac nemţii ăştia nişte lucruri, dom’le, de stă mâţa-n coadă!“ După ureche avea mai mereu un creion chimic. Privirea lui, mândră mirare tâmpă. Aură de luminiţă crudă, frântă-n fragmente de clipiri tembele. Slip Speedo cu evadări păroase. Unii ar zice că se gudura, alţii că era „ieducat“. Aşadar, căra deseori sacoşele vecinelor şi zicea „Sărut mânuşiţele!“ doamnelor şi „Vă salut cu respect“ domnilor.

Costăchel are în jur de 65 de ani. Mătuşile îi cumpărau desuuri de când avea el vreo 30 şi ele plecau la băi, la Vatra Dornei, la Sovata şi Herculane. Tot ele l-au dedulcit la colecţia de fluiere pictate cu flori mari. Plus creioanele uriaşe, cât ştiuletele de porumb. Acasă, are chei la şifonier, iar de ele atârnă ciucuri verzi cu roşu. Când reveneau tuşicile de la băi, îl pupau lipicios şi îl întrebau dacă şi-a găsit şi el o fată. Costăchel mustăcea. Tocmai făcuse sex cu o lucrătoare din comerţ. Bună fata, îi oprea câte un kilogram de muşchi Azuga sub tejghea. Costăchel era snob însă. El cu facultate, fata simplă, nu le-a prezentat-o nicicând mătuşilor. Nu era el tocmai prieten cu sexul, dar fata era tupeistă. Îl prinsese când se întorceau de la o defilare şi băuseră doi ţapi la grădina de vară.

Una dintre mătuşi făcea vişinată. Costăchel primea în fiecare an vreo 5 litri. Mai întâi mânca singur vişinele, „ce e bun să rămână la urmă“ – asta era filozofia lui.

Periodic, îşi invita câţiva foşti colegi la una mică. O îndoia mereu cu apă. Când venea fata însă, nu. Îi mai lua şi nişte bomboane din alea, date prin cacao. Se simţea burghez, generos, extraordinar. Hainele erau mereu împăturite frumos. Şosetele rămâneau pe poziţii. Fata venea la el acasă fiindcă era din provincie şi se săturase de naveta zilnică. Se simţea Zâna Zânelor, văzându-l pe Costăchel cum se fâstâcea la aroma de Farmec 16, pe care pe sub mână îl luase şi ea de la o colegă, fata de la cosmetice. Îl îndrăgostise fedeleş când i-a adus, din aceeaşi sursă, o Lavandă Triplă, de l-au îmboldit lacrimile. Mai mereu, el transpira flagrant şi abuziv când se aşeza ea pe recamierul prădat de o cuvertură făcută de tanti Siţa şi-şi tot făcea drum la bucătărie, să-şi ascundă emoţiile-n şervetul brodat de mămica. Costăchel nu ţinea la băutură, dar, deşi timid, timid, mare noroc a avut cu fata care mai fusese şi cu magazionerul de la depozitul de cărbuni de lângă gară. Era ea cât pentru amândoi.

Sex nu făceau acasă întrucât Costăchel locuia cu mămica. Casa era sanctuaru’ mămichii. Ea se ducea la prelungi sesiuni de mileuri cu verişoarele, doamnele aducătoare de chiloţi de la băi. Făceau dulceaţă de trandafiri în iunie, suc de roşii în august şi puneau murături la începutul lui octombrie. Ei, acelea erau momentele în care Costăchel o invita la el, ca să afle fata cât de greu spre imposibil e să cucereşti un atare tabernacol.

„Duamna“ Gudurău e o mamă posesivă. Mereu cu ochii pe Costăchel, având tot timpul câte un cuvânt hotărâtor de spus în tot ceea ce întreprinde adoratul său fiu. Dar, altfel, o gospodină desăvârşită, mereu pregătită să-l răsfeţe cu bunatăţi „de casă“, pe care le găteşte ca nimeni alta. Îl simte imediat când păcatul îl împinge să guste spurcăciuni de la fast-food. Şi-atunci să te ţii muştruluială! Asta se întâmplă rar, fiindcă adoratul dă toţi banii de chenzină mămichii. Ea e femeie chibzuită şi nu-i dă copilaşului decât de sifoane. El mai ascunde mărunţişul şi, o dată la 7-8 luni, scapă la spurcăciunile alea. Dar nu e decât o defulare.

Costăchel Gudurău este consilier juridic şi face parte din consiliul de administraţie al unei firme. Are o servietă, maro, de piele, primită de la mămica în prima lui zi de muncă. Jerpelită, zdrenţăroasă, cu mânerul cârpit în cusături asimetrice cu aţă groasă, neagră. La birou, stă totdeauna corespunzător, pe ascuns, într-o parte, scoţând pieptănul din buzunar şi aranjându-şi elocvenţa. Pieptănelul e mic şi ştirb, slinos şi nelipsit din buzunarul de la piept. În acelaşi buzunar se află o batistă mare, alb-verzui-pierdut, pe care i-a luat-o mămica în anul bacaloriatului. Înainte, de încurajare. Are şi mustaţă, căci de când a apărut SuperBingo şi a renunţat la biletele săptămânale la 6/49, idolul lui e Cornel Palade.

Stă în fiecare duminică la SuperBingo şi aşteaptă să îl sune Cornel Palade. Între timp, se mai atinge indecent cu privirea la fetele alea deşucheate, da’ asta numai după ce o aude pe maică-sa că sforăie. Mămica se trezeşte din când în când: „Costăchel, lasă prostiile alea şi hai să ne culcăm“! Costăchel îi răspunde de fiecare dată că nu vrea să cază în complexul lui Oedip, dar doamna nu a auzit decât de complexul Favorit.

După ce se termină SuperBingo, Costăchel ar vrea să tragă şi el un Kent lung. De obidă şi consolare totodată, în timp ce-şi promite a patru suta oară să nu mai cumpere bilete că sunt toţi o apă şi-un pământ, adică nişte pungaşi. Mămica nu-i dă voie, iar Costăchel iese pe balcon, uitând mereu să tragă uşa după el. Mămica se trezeşte şi-i zice să termine cu fumatul că se face corent. Fumatul e biletul lui spre libertatea de pe terasă, care, combinată cu isteriile de la şedinţele lunare ale consiliului de administraţie şi cu o porţie medie şi bianuală aproximativ de cartofi preprăjiţi, îi conferă o satisfaţie vecină, dar nu doar vecină, ba chiar concubină, cu climaxul.

Costăchel promite în fiecare toamnă că la primăvară va pune termopane. În camera lui, are o colecţie de maşinuţe de fier şi timbre. Sunt marea lui pasiune. A crescut acum câţiva ani şi porumbei pe balcon. Dar făceau multă mizerie şi gălăgie şi mămica l-a obligat să renunţe la ei. A renunţat plângând fiindcă făcuseră două ouă albe din care ieşiseră nişte pui urâţi, mari mâncători de mămăligă rece şi pâine înmuiată. Făceau o mizerie pe care mămica n-a suportat-o. El se ataşase de ei într-un fel de-a dreptul patern şi-a suferit o după-amiază întreagă când i-a înecat mămica în timp ce spăla balconul.

Costăchel nu merge la biserică, el merge la case de adunare. Din când în când, ia cuvântul şi emoţionează tinerele fete de la ţară, cu discursul lui sincer şi efervescent. Nu e prea convins, dac-ar şti mămica, l-ar pune la acatiste la mănăstire, dar e un loc unde elocinţa lui înmoaie baticuri şi, deh, nu poţi spune că-i puţin lucru. Totuşi, când trece pe lângă biserici, se închină mereu zicându-şi că, şi dacă nu e, nu strică, să fie acolo primit. În tinereţe, o făcea pe furiş.

Mai colecţionează el ceva: unghiuţele de la picioare, după ce şi le tunde. Ar vrea să îşi bea şi urina, dar nu a ajuns încă la stadiul ăsta de spiritualitate, mai are de lucrat. A mai încercat să practice continenţa sexuală, dar prietena lui e prea hulpavă şi are momente când mestecă ceaunul mult prea amplu, accelerând peste puterile de abţinere ale lui Costăchel. Prietena e vecina de la etajul doi, fata lu’ tanti Roza. Are 47 de ani şi cam timidă pe dinafară, însă gheizer pe dinăuntru. N-avea cu cine şi-a pus ochii pe protejatul cartierului de babe. E profesoară de geografie, o cheamă Georgeta, tristă din când în când că s-au desfiinţat centrele de remaiat ciorapi, blondă, cu rădăcinile negre, oja roşie mereu, doar puţin sărită. Că e fată de casă, nu altă „haia“.

Geaba a încercat Costăchel al nostru continenţa aia sexuală. Stătea în toate posturile alea de yoga, să-şi sublimeze energiile. Da’ când venea stihia în vizite amoroase, îl storcea ca pe coşuri. Bietul de el tânjea să se integreze în absolut, dar hulpava mi ţi-l cobora numaidecât în relativ.

În fiecare 1 ianuarie, urmăreşte cu o evlavie vecină cu absolutul concertul de anul nou de la Viena. Ascultă plescăind uşor din buze a mulţumire şi extaz. Atunci, nici pe Georgeta n-o primeşte. Stă cu telecomanda în mână şi bate uşurel ritmul cu degetele pe braţul fotoliului. În tot timpul ăsta, hurjuma e văzută de vecini cum se plimbă cu liftul câte-o oră, de se-nvârte contoarul de curent, ca pokerele mecanice. Spre finalul concertului, cînd se cîntă marşul lui Radetzky şi dirijorul face ghiduşiile mult aşteptate, Costăchel simte fiori pur şi simplu erotici prin şira spinării… În timpurile bune, avea chiar şi o semierecţie când se uita la damele bine din primele rânduri. Atunci, îşi trântea un pled în poală. Mămichii nu-i scăpa şi îl bodogănea iarăşi că n-a pus termopane şi că e corent în casă ca-n Gara de Nord. Când vine marşul asta de final, Costăchel dă televizorul la maximum. Georgeta se opreşte din plimbarea ei frustrată cu liftul şi dansează kazaciocul în faţa uşii, de nerăbdare. Până şi mămica e fericită atunci şi moţăie alături. După ce se termină concertul, se ridică anevoie şi încălzeşte ciorba de burtă.

Într-un final, se făcea nouă seara. Mămica pleca la culcare. Venea Georgeta. Fără pantofi, cu papuci de casă puficioşi, să nu facă zgomot, parfumată cu ceva de la Avon, primit cadou de la copii de 8 Martie. Costăchel scotea din vitrină paharele cele bune, mititele, cu picior, pentru vişinată. „Să ne cinstim şi noi niţel“. Şi mai plescăia o dată din buze, iar înainte de asta le strângea puţin, se întorcea cu spatele şi le lingea-n oglinda intermitentă a vitrinei.

Geta se prindea de coapse, îşi verifica aripioarele, ofta, dându-şi ochii peste cap, şi-şi aranja umpluturile sutienului roşu cu dantelă neagră. Strivea paharul între dinţi ca pe grisine şi îi şoptea: „Acu’, scăpare nu mai ai!“. Se spălase temeinic înainte pe dinţi, ba chiar şi cu bicarbonat, şi mai mâncase şi o mentosană. Geta îl alinta „tigrişorule“. Şi îi mai susura, cum văzuse ea într-un film, prin anii ’80, „Ai făcut o leoaică din mine!“ El făcea o leoaică din ea de fiecare dată.

Lui îi plăceau alinturile astea cu urme zoo. Fix când spunea Geta asta, Costăchel se trezea să tragă cu dinţii de breteaua de la sutien. Ei nu-i prea plăcea, că o cam durea plesnitura elasticului, dar na, aşa-s bărbaţii, trebuie să-i laşi să-şi facă mendrele. Nu avea cum să-i convină treaba asta căci îi provoca replici şi valuri de tsunami. Îi săreau piftiile-n hamuri, de zici că erau valurile de pe stadionul Maracana.

Geta ştia că n-avea pe ce se baza, deşi focurile ei se revărsau până şi pe mozaicul fost veneţian de pe hol. I se mai ostoiau aprinderile când îl vedea cum îşi potriveşte nădragii şi sesiza mişcarea nervoasă a degetelor de la picioare, pregnantă şi prin şosetele flauşate. Închidea ochii, ştiind că n-are altă variantă. O să-l trezească măcar onorabil şi de data asta, aşa că începea să-şi schimbe pulpele între ele, când dreapta peste stânga, când invers. El prindea curaj şi-şi ducea o mână la chelie, iar cu cealaltă îşi trăgea un fir rebel din mustaţă. Ştia Geta că urmează să-i facă cu ochiul.

Ar fi încercat ea să îi maseze prostata pe dinăuntru, să îl revergoreze, ca aşa văzuse ea într-un film, la matracucele alea. Da’ Costăchel se gâdila mereu şi tot strângea din fund. Multe mai visa ea, Geta. Mai văzuse ea nişte bile care, zice-se, făceau minuni. Dar nu ştia cum să-i zică lui Costăchel. Îşi propusese ca, atunci când va aduce vorba de renovări care se cereau imperios – boltă şi spoturi musai, să-i zică şi de bilele alea. Mai încercase ea cu un ulei de masaj de la Gerocossen şi cu o mănuşă, dar Costăchel se temea întruna să nu păteze aşternuturile mămichii. Se gândea uneori să-i bage cândva Extraveral în lichior şi să-l adoarmă. Să-i puie strună de cal la arcuş, să o facă artistul să cânte ca o vioară răguşită.

Cel mai mult şi cel mai mult, Geta visa să plece undeva amândoi, la Saturn, de exemplu. Că muncise şi pătimise destul o viaţă întreagă. Dar n-au fost decât o dată, la Zoo, la Băneasa. Până la urmă, a trebuit să se mulţumească cu Uranusul ăla care îi deschidea calea revergorării voinicului.

Şi când te gândeşti că Geta era tristă şi pendula între arzândurile trupului şi dorinţa de a se aşeza la casa ei, mai că-ţi vine să-ţi dezlegi broboada. La început, unii ar fi crezut că vrea doar să-l sugă de pulpă şi să arunce cojile. Da’ mai apoi, parcă se întrevedea şi flacăra de aragaz domestic, în arderile ei. Că nu făcea el doi bani la aşternut era una, da’ era respectabil şi ar fi scăpat şi ea odată de rapănul ăsta numit fată bătrână. Altfel, se consola cu filmele şi închidea bine ochii când auzea tremurul vocii aducătoare de trup nesigur şi crispat până la milă. Încă nu ştia dacă merită sacrificiul. Cotoarba cu dulceţurile n-o vedea cu ochi buni. Prea vopsită, prea manichiurată, prea fără furou.

El voia mereu să-i citească din Minulescu înainte. Lua o carte cu portative, că erau romanţe celebre, nu vreun BPT, şi-şi ducea degetele la buze, să le umezească. Paginile se cer mereu udate, altfel nu se desfac, iar el aşa îşi făcuse întreaga experienţă a desfacerilor. Geta suspina şi se plictisea, surâzând calp, cu gândul la armăsarii de la televizor. Văzuse alaltăieri că i se cam înteţise laba gâştii şi bănuia că asta i se trage de la întâlnirile cu bravul Costăchel. Şi aşa şi era, că laba gâştii e direct proporţională cu laba gâscanului.

După ostoire, Geta ar fi vrut să facă o cafeluţă la ibric, cu caimac, cum numai ea ştia. Dar Costăchel o zorea mereu. Deşi nimeni n-ar fi crezut, era tare vioi. Cum îl consuma Geta, în loc să zacă lat, sărea din pat, îşi trăgea şosetele făcute colaci în jurul gleznelor, plescăia de două-trei ori, o muşca mereu de sfârcul drept şi zicea „Acestea fiind zise, onorată instanţă…“, fără să termine vreodată fraza. Geta îl drăcuia în gând. Nu se ştie cum se făcea, dar o muşca de sfârcul drept mereu când biata Geta încerca să îşi planteze periuţa proprie în paharul de la baie. Combătea bine, avocatul. Şi ea mereu îşi scapa periuţa-n closet, la faza asta. Nu se învăţa niciodată minte. Dar o pereche de chiloţi tot dosise ea, după canapea.

Totuşi, ea nu-şi pierduse nicio clipă speranţa. Visa la clipa în care Costăchel va fi liber, scăpat de sub jugul cotoarbei putând alege ceea ce îşi doreşte. Şi o va alege pe ea. Se visa mireasă. Se emoţiona de fiecare dată când vedea cu ochii minţii rochia bogată din dantelă. Şi Costăchel în costum alb strâns bine cu un brâu turcoaz de mătase. Deşi parcă se cam ruşina. Că deh, tinerei nu mai erau. La urma urmei, şi vişiniul i se părea destul de „select“. Nunta o visa la cercul militar. Şi şi-l imagina pe Costăchel fluturându-şi chelia lângă ea, la volanul unui cabrio cu tinichea de coadă, cu plăcuţa de înmatriculare „Numa’ ce ne luarăm“.

Adesea, Geta se simţea ca o iapă odârlită şi ofta din rărunchi la gândul că se umpluse de riduri numai din cauză că strângea prea tare din ochi, să nu care cumva să-l vază pe cavalerul lipsei de plăceri. Şi mai mergea la biserică să se dezlege la molitve, deşi mă-sa, Roza, se uita mereu chiorâş, bănuind-o de niscaiva ascunzişuri. Plus că-i aducea mereu aminte că îi trece vremea, iar ea visează herghelii de feţi-frumoşi.

O crescuse mă-sa cam în puf. N-o-nvăţase mai mult de-o cafea să facă. I-a zis de mică să se grijească de frumuseţe, că ce are fetili mai dă preţ? Geta a ascultat, mai ştia acu’ şi ceai să facă şi toca fierturile pentru salata de boeuf. Da’ cam atât. Muma-pădurii n-o avea la suflet şi de-asta, că ăla micu’ avea o gastrită pe fond nervos şi când s-o duce ea, cine o să-i mai facă suc de varză şi morcovi fierţi băiatului?

Geta ţinea să-şi împlinească visele. Începuse să vâneze toate campaniile promoţionale de pe piaţă. Consuma însufleţită băuturi răcoritoare acidulate şi nesănătoase, biscuiţi, mezeluri, orice. Contau premiile. Trimitea plicuri după plicuri ticsite cu ambalaje şi cupoane, expedia cu asiduitate prin sms-uri coduri ştanţate pe etichetele promoţionale. Aştepta potul cel mare sau măcar găsise un alibi pentru a-şi îndestula poftele cu explozii calorice. Se mai întreba câteodată ce consilier juridic e ăla fără menajeră?! Visul ăsta o înfrigura toată. O vilişoară la Popeşti-Leordeni, o femeie în casă, aleasă după gustul ei. Dormitoare separate şi un Rabbit, cum văzuse ea la teleshopping pe canalul porno. Rabbitul i se întrupa doar în somn: frumos, scânteietor, alunecos, învelit în ambalaje de Knorr şi Maggie. Aşa că lua iar colecţia de etichete şi-i mai dădea cu chipsuri pe săturate, deşi de decompensare n-auzise în viaţa ei.

Dar ştiţi ce? Când te-aşteaptă un bărbat care-şi dă şosetele jos cu părere de rău, îşi ia ligheanul cu smalţul sărit şi-şi îndeasă picioarele în Burov – care, apropo, nu se mai găseşte de vreo 15-20 de ani, da’ te pui cu prevederile mămichii? –, atunci cum să nu strecori în tine pe întuneric nişte carbogazoase şi-un baton de ciocolată, cică de casă?

O ghicitoare bătrână îi vânduse şi lui Costăchel ceva farmece. Îi promisese că îl face să stea în corpii cavernoşi o oră, ca Nadia Comăneci la bârnă. Da’ îşi bătuse joc de banii lui. Ba chiar i-a mai şi luat din vlagă, după cum se căina Geta când era singură acasă. Costăchel nu era prea amărât din cauza asta. Era mulţumit de sine. Şi orişicum, ce e mult strică, nu? Cumpătare, mămicuţule, cumpătare. Aşa îi spunea mămica de când avea 7 ani. Lichidul vieţii trebuie păstrat. El e benzina în toata truda zilnică, nu e poşircă de-aruncat în năroadă. Lui nu-i prea trebuia chestia aia, că mai rău îi răscolea şi fierea, fiindcă asta merge mână-n mână cu urâta de gastrită, iară după o vârstă… Zăcea stors după ce pleca pârdalnica la miez de noapte să-şi ia telecomanda la întrebări ce aveau mereu un fel de răspuns, nu cozi de peşte.

Bietul de el avea probleme cu articulaţiile numai din pricina Getei. Destrăbălata pusese mâna pe nişte poze de Kamasutra din revista Femeia, ediţia specială de Dragobete. Mi ţi-l împletea pe bietul avocat, de-i trosneau toate încheieturile. Lui Costăchel îi plăcea şi nu-i plăcea treaba asta. Până la urmă, era vorba despre mens sana in corpore sano, nu? Aşa se consola el, mângâindu-şi apatic câte un cârcel când îl punea Geta să stea cu picioarele foarfecă la 45 de grade. Gleznele lui erau cam debile. Şi unghiile i se încărnau mai mereu. De mic. Mămicuţa alt leac nu ştia, Burovu’ era aproape sfânt. Iar el, deşi îşi supăra labele cu şosetele, tot nu renunţa, aşa că seara mirosea a găină opărită şi pieliţele îi erau roşii şi umflate. Se ruşina de hurducăita de Geta şi răsufla uşurat când o vedea plecată. Atunci încingea ligheanu’ şi presăra Burovu’, ascuns de mămica în noptieră.