1) La ce lucrez?
La mai multe lucruri deodată, ca de obicei. Scriu proză scurtă tot timpul: şi-n somn, şi-n veghe. Nu caut butonul de stop, asta dacă el chiar există. M-am trezit sâmbăta trecută cu un catren în cap. După 25 de ani de când n-am mai scris niciun vers. Vă voi spune eu la un moment dat povestea lăsatului de poezie la 15 ani. Cele două romane nebune din mintea mea se luptă de vreo doi ani. Niciunul nu lasă un milimetru. Probabil, va câştiga ăla care se-ncheie primul. Altfel nu văd.
2) În ce fel diferă ceea ce scriu eu de alte cărţi din cadrul aceluiaşi gen literar?
O poveste e-ntotdeauna alta, chiar dacă o spune acelaşi om. Altfel, oameni diferiţi narează distinct. Darămite când povestea-n sine o ştiu şi-o scriu numai eu. Apoi, marca stilistică personală e aceea care mă identifică.
3) De ce scriu ceea ce scriu?
De drag, de plăcere, din pasiune. Cred în puterea expiatoare a poveştii. Nimeni şi nimic nu ne poate perverti-ntr-atât încât să pierdem această bucurie ori să treacă pe lângă noi catharsisul. Uneori, povestea nici nu intră conştient în noi. Atunci îşi împlineşte ea, de fapt, rostul. Ăla de purificare.
4) Cum funcţionează mecanismul scrisului?
La mine, copilăreşte. Am trei caiete de bază, să le zicem agende. Acasă şade aia mare, brună, groasă, foarte bine legată, scrie pe ea BNR. Şi cum singurătatea mea se manifestă îndeobşte dimineaţa, când casa nu s-a trezit încă şi-mi beau cafeaua cu pisică-mea, Makeba, agenda asta locuieşte pe masa din bucătărie. Cea de la birou are foi de matematică, aşadar scriu în ea ceva mai ordonat, dar tot nu-nţeleg scrisul. În geantă e una mică, de doamnă, pe care-o scot pe stradă sau când călătoresc. N-am notat dintotdeauna, dar mi-am dat seama la un moment dat, târziu, chestiune de retard ştiut, că orice idee de scriitură se pierde, dacă n-o notez. În rest, nu uit nimic. Monstruos de nimic.
Foto: Costică Acsinte
A, că uitai: scriu cu stiloul, să n-aud de pixuri sau roller-ball-uri. Sigur, foarte des, ca acum, de exemplu, direct pe tastatură. Diferenţa e că, deşi m-am aşezat cu o stare în faţa foii albe, cu cernelosul între degete, niciodată stiloul nu mă lasă să fiu aspră-n scris. Mă modelează de la primele două cuvinte şi-ajung să scriu ce vrea el, nu ce vreau eu. Se mai întâmplă şi la computer asta. M-aşez cu un cap, mă ridic cu altul. Povestea-i mult mai puternică decât scriitorul. Ea-l scrie pe el, să nu ne iluzionăm c-ar fi invers. Bine, câteodată, că-i prea deşteaptă şi ştie cum să-l ia, îi dă şi lui o temporar-mulţumitoare senzaţie de contribuţie.
5) Pentru cine scriu?
Pentru Rada, copila mea. Aşa m-am decis să scriu public. Îi cumpărasem în clasa a III-a un stilou, la-nceput de an. Dar un neaşteptat reflex pavlovian m-a obligat să-mi cumpăr şi mie unul. Am ajuns acasă, m-am aşezat, am luat o agendă de-o ţineam pe frigider, am deschis-o aleatoriu şi-am scris cam aşa: „Mi-e dor de scris. O să-mi explodeze capul de la atâta populaţie de cuvinte. Trebuie să-l mai uşurez. Rada, când o să te faci mare, iar mă-ta o să fie, să nu-ndrăzneşti altfel!, o durere cât o apăsare fotogramică de deget pe inimă, poate-o să vrei să o cunoşti şi altfel decât poţi afla un om atunci când eşti atât de aproape şi de zilnic cu el şi-n el. Să-ţi fie, mamă, scrisul mă-tii, o păturică de-ncălzit genunchii când ţi-o fi răcoare.“
Apoi, pentru c-am început prin a scrie pe net, am primit foarte repede şi foarte multe feed-back-uri. Habar n-aveam că lumea te ia, te-aşază pe sine, te ajustează după cum îi trăbă, te dă-napoi să te-mpresori cu facerile ei. Mi-am dat seama foarte repede că scriu nişte nisipuri comestibile, dulci pentru unii, sărate pentru alţii, uscate ori ploioase, depinde cine le citeşte şi cum şi le-mpropriază. În fiecare s-aşază altfel şi altceva. Pentru mine, nu contează să ţie lumea minte cine-a scris textul ăla, nu tre’ să-mi ştie mie numele. Dacă vorbele mele se duc în om şi-şi găsesc sălaş cald, dospesc acolo şi cozonăcesc în felul celui care le citeşte, e cel mai frumos dar. Însă ăsta nu-i un lucru pe care să-l ştiu. Doar îl nădăjduiesc.
Nădăjduiește-l, Ană, că-i în adevăr totul. Și-n suflet ne crești ce ne-a trebui nouă, după pofta inimii fiecăruia.
Unde, Uc?
unde, ce?
Unde cefaci?
fac bine:) , mai lucrez, mai ma rad, mai fac o pauza, mai zambesc ca am citit ce-ai scris
ca mi-a placut.
Nisipuri de clepsidră. Pentru mine.
De ce, Manu?
Am sentimentul că de multe ori ai scris pentru mine.
Doar că eşti modestă.
Păi, ce, n-am scris? Unde sunt modestă?
Nu e întotdeauna frumoasă curgerea cuvintelor-nisip în timp?
Ai scris, ai scris!
Pune degetul.
Abia astept sa te….cetesc,draga doamna!
Şi eu, naşule.