Ea e Viorica lu’ Ginerică, din cătunul Tănăsești, de lângă Horezu. Am cunoscut-o când am fost în curtea școlii din cătun, cu oamenii din fotografia asta.
Totul a început în ianuarie, când, într-o seară, m-a sunat poetul Lucian Vasilescu: „Ana, m-am gândit la ceva, am vorbit cu mai mulți artiști, ce-ar fi să mergem și să citim, să cântăm, să performăm într-un cătun de lângă Horezu? Au rămas puțini oameni acolo, majoritatea sunt în vârstă, școala s-a desființat, că n-au mai fost copii să meargă la ea.” Am zis da, normal, ce alt răspuns poate fi la așa ceva? Mi s-a părut o idee minunată. „Hai să mergem în mai, e și vremea mai bună, facem evenimentul în curtea fostei școli, în spatele bisericii.” Mi-a venit mie ideea să-i zic „Stelăria de la Tănăsești” evenimentului, fiindcă mi-a zis Lucian că e așa frumos acolo, simți cum reazemi stelele cu ochii.
Și-a venit și luna mai, așa că Lucian mi-a scris după Paști: „Ana, plecăm luni, ne-ntoarcem miercuri.” Și-am plecat. Erau trei poeți, Simona Toma, Adrian Pârvu și Lucian Vasilescu, Zoltan Octavian Butuc – a cântat la chitară pe niște versuri sublime –, actrița Marcela Motoc – la ale cărei monologuri au și râs, au și lăcrimat – și eu. Poeții și cu mine am citit, ce era să facem noi? Dar oamenilor le-a plăcut mult, aș zice că foarte mult. Nea Tică Florincescu, cioban din Gura Râului, în vârstă de 89 de ani, a venit câțiva kilometri pe jos, de peste deal, sprijinit în două boate, și n-a vrut să stea jos, zicea că e mai rău jos decât în picioare.
După ce-a cântat Zoli prima piesă, nea Tică s-a dus la el și i-a zis: „Ciobănească știi?” Zoli n-a știut, iar ciobanul a scos fluiera și-a cântat un pic. Când a terminat, s-a uitat la Zoli și la noi: „Nu mai merg deștele, măi, tată, nu mă mai ajută.” Și-apoi au citit poeții, a mai cântat Zoltan, a jucat Marcela, am citit și eu. În fața noastră erau oameni bătrâni, cei mai mulți, care nu s-ar mai fi dat duși de la stelărie. Noi fuseserăm înainte la biblioteca din Horezu, iar poeții donaseră cărți, numai eu venisem numai cu alea din care-mi propusesem să citesc și-am zis că le donez a doua zi. Dar uite cum vine la mine tanti Viorica lu’ Ginerică și-mi zice: „Poate mai veniți și la anu’ și poate-mi aduceți și mie o carte d-asta, că eu citesc când merg cu vitele și-n zilele de sărbătoare, când nu lucru altceva. Noi aici n-avem librărie, le iau iar pe-ala de le-am mai citit.” N-am mai donat nimic bibliotecii, o carte a ajuns la tanti Viorica, iar cealaltă la Nușa, o doamnă care-a lăsat demult Parisul pentru Tănăsești.
Dar n-am zis nimic de părintele Costel Mănescu, popă mai hâtru n-am văzut în toată viața mea, și-am văzut mulți, slavă Domnului. Când am descins noi la Tănăsești, ne-a chemat la biserică, era hram și, după slujbă, a umplut de mese și de bănci curtea bisericii și s-au așezat toți oamenii la masă. Plus noi. E trup și suflet cu fiecare om din cătun, am simțit asta, iar eu la ce văd mă mai pot înșela, dar la ce simt, niciodată. Un preot vrednic, care știe că nu este doar în slujba lui Dumnezeu, ci și a oamenilor. Și fix așa își trăiește Costel rostul.
Ne-au plimbat Lucian Vasilescu și Ilie Fârtat – de la Fundația Nadia Duca – în trei zile cât s-or fi plimbat alții într-o lună: am văzut și Mănăstirea Horezu, și ateliere de olari, și câteva biserici de secol XVIII, și culele de la Măldărești, și trovanții. Am stat la Pensiunea Ioana, la Horezu, unde gazdele, Geanina și Sorin Iliescu, ne-au făcut să ne simțim și ziua, și noaptea acasă. În ultima seară s-a dansat pe muzică românească: Timpuri Noi, Ombladon, Compact, Semnal M, tinerețe, na. Lucian ne-a luat în prima seară la casa lui, care e la câțiva kilometri de Horezu, unde are un pârâu în fundu’ curții și-un iaz chiar în mijlocul ei.
Hai, c-am scris prea mult și, oricât aș scrie, tot n-am cum descrie nici a mia parte din ce-am trăit în alea trei zile în care stelăria de la Tănăsești a fost pentru mine, pentru noi, miezul Pământului.
