Un înger păzitor mi-a spus odată, în timp ce mă legăna, că și demonii plâng. Eram o copiliță. Și eu râdeam atunci, lipsită de griji, fără a ști cum mă va întâlni viața într-o zi pe nepusă-masă și că avea ea, viața, să continue a mă căuta mereu nepoftită, neîntrebată, pe nepusă-masă. Oamenii zic că așa te caută doar moartea. Dar moartea e perfect previzibilă.
„Să nu te temi de demoni, Bisl Libe”, zicea el. „Cei care nu se tem sunt îngeri care pot alina și Iadul”, apoi mă așeza pe umeri și mă întreba dacă de acolo văd lumea mai bine. Eu vedeam turnulețul cu cocoș de la casa turcului în bucătăria căruia mă învârteam cântând în zilele lungi de vară, în timp ce el meșterea înghețată și acadele și se amuza de felul în care mă cocoțam pe scaun, de pe scaun pe masă, ca să-mi vâr degetele în oalele lui cu zaharicale. Iar îngerul meu păzitor râdea.
În ziua aceea, viața avea să mă aștepte între zidurile groase ale iadului. Era în zilele dinaintea Crăciunului și nimic nu mi se părea mai odios decât să citesc deasupra porții locului aceluia destinat separării de semeni: „La mulți ani!”.
– Domnișoară, sunteți în siguranță, îmi spuse omul în uniformă, privind degajat, ca și cum mi-ar fi spus că savarinele costă doi lei.
L-am privit cu uimire pe uriașul albastru spre bleumarin din fața mea. Nu știam ce mă aștepta. Mi-au arătat locul meu, în spatele unei cortine grele de catifea nereiată, într-un soi de nișă cu pereți reci, groși, înalți, întunecoși. Ferestre, ioc. Lumină înghețată de undeva de sus, de departe, dintr-un zid boltit. Neprimitor. Rece. Cavou de viață. M-am cutremurat, simțind că n-am spațiu, că nu e suficient aer.
– Unde stă publicul?, am vrut să știu.
– În spatele ferestrelor, răspunse laconic albastrul, după un zâmbet ironic.
– În spate la alea de acolo?, uitai de bunele maniere, indicând șocată cu degetul spre ceva ce mai degrabă erau firide ori găuri în pereți, acoperite de metale.
Foto: Mihai Baciu
Omul zâmbi. Nu puteam înțelege, iar răspunsurile lui erau mult prea minimaliste pentru imaginația mea care nu știa ce pe ce anume să suprapună. Dar mi se arătă.
Prin aer, o dâră de tensiune și încordare își târa coada tot mai groasă. Se dădu semnalul. Primele note stârniră vaiere de voci masculine, urlet prelung care mă făcu să simt cum se strânge carnea pe oasele mele și cum un ger necunoscut îmi urcă prin măduvă spre punctul fix dintre coșul sternului și inimă.
– E totul în regulă, mă asigură omul albastru care mă însoțise încă de la intrare și care rămânea ca umbra în urma mea la fiecare pas.
La primele note ale vocii, urletul explodă inuman, amenințător. Încă un pic și ar fi dărâmat zidurile groase. Am închis ochii. Respirația refuza să se supună minții, îngrozită. Ar fi luat mintea de mână și ar fi fugit amândouă din coșul pieptului meu. Pentru o clipă, mi-am înfipt unghiile în carnea palmelor, adânc, până la durerea trecând peste încordare. Apoi am desfăcut palmele. Din mâna stângă mi se prelinse o boabă roșie, fierbinte. Lacrimă de vene.
Am lăsat armonia cântecului de leagăn să curgă viu, brăzdat de apă sărată, vie și ea. Nu mai puteam număra timpii. Îmi rămânea instinctul sfâșiat de răcnetul comun, explodat din sute de piepturi de ființe, în afară, spre curtea aceea interioară, spre o libertate intangibilă. Urletul acela inuman, rupt din zdrobire umană, sfâșia tot în jurul lui: și aer, și fiare, și pereți, și ceruri. Și pe mine. Pe dinăuntru. N-am mai îndrăznit să privesc în jur. Vocea mi s-a cuibărit la sân, făcându-se mică, palpitând, lumânare zbătându-se a rămâne vie sub respirația vaierelor. Când cântecul a încetat era deja liniște albă, într-o seară neagră. Vaierul se stinsese în spatele fiarelor. Pe metalele din găurile din pereți se aninaseră degete. Le vedeam încleștate.
Zile mai târziu, omul în uniformă îmi aduse un plic. În el, împăturită obsesiv, o foaie cu pătrățele pe care o mână stângace scrisese o poezie despre îngerii care uneori alină iadul și pe care privind-o am retrăit urletul din după-amiaza aceea de gheață și foc.
– În ziua aceea plângeau la ferestre, domnișoară. Oamenii ăștia sunt demoni, n-au avut vreodată vreun Dumnezeu. Nu credeam că au lacrimi.
Aveau. Și demonii au lacrimi, dar atunci când le descoperă încep să devină îngeri. Fie și pentru o clipă.
Frumos scris. Sărna, lume. Sărna, Lacrima Maicii Domnului. Sărna, mom.
Pencă am așa un of și vreau să-l dau mai departe, cuvintez:
Îngerii n-au lacrimi. Nu mi-i imaginez în lacrimi. Ochișorii lor sunt veșnic limpezi și surâzători. Te scufunzi în ei și plutești fără să simți pic de umezeală sărată, evacuată de glandele lacrimare. În schimb, demonii au ochii roșii, lăcrămoși. Plâng una-ntruna că le intră fumul de pucioasă-n ochi și-i irită, sărna, nu vă supărați, nu v-a intrat niciodată fum în ochi?
Ați zice că, vezi Doamne! un copil cu ochii-n lacrimi e vreun îngeraș. Nu! E posedat. Ca să-l eliberezi, trebuie să lupți cu toți demonii spărgători de glande, să-i ștergi lăcrămioarele și să-i redai surâsul senin. Cui îi plac lacrimile? Se acceptă doar 1 picătură de Lacrima, și nu o sărătură lichidă, ci carne, oase și duh, autoare de texte mișto. Hai, să zică mama
Frumos spus si binevenit. Sa zici mereu, mama