Se făcuse primăvară, și el plecase să-și caute ea-ua.
Pleca mereu, uneori ca să se ducă, alteori doar să se-ntoarcă, dar mai plecat ca acum parcă nu fusese niciodată. Își luase cu el toate lucrurile importante, ca și cum nu s-ar mai fi gândit la întoarcere: un ban de argint, o piatră și sufletul ei multicolor, împachetat într-o pânză albă, alături de imaginile netrăirilor și amintirile nefaptelor lor. Ăsta era bagajul prețios cu care urma să fie-nmormântat, în cazul în care viața s-ar fi sfârșit pe drum. Drumul era casa lui și, în orice loc ajungea, dorul de drum îl făcea să nu zăbovească prea mult. Căutarea îi era odihnă, iar dorul, liniște sufletească.
Pe ea o găsise demult, în locul de unde-i izvorau rădăcinile, și o lăsase să-i dea înconjurul sufletului, ca un animal sălbatic care adulmecă neîncrezător necunoscutul. Îi urmărise dansul pașilor pe caldarâm și gesturile moi ca mângâierile, îi inspirase aroma părului și-i ascultase muzica glasului, lăsând-o să creadă că este invizibilă pentru el. Când simțea că se apropie prea tare, căutându-și culcuș în sufletul lui, pleca de lângă ea și-și lua cu el și dorul, ca să se liniștească pe drum.
Foto: Costică Acsinte
De la un timp însă, bagajul plecărilor sale devenise din ce în ce mai greu. În el, pe nesimțite, începuse s-o ia și pe ea, puțin câte puțin, purtând-o prin locuri neumblate și îmbrățișând-o cu amintirea, în serile în care se-ntâmpla să fie singur. Și, an după an, bagajul care-l însoțea pe drum era tot mai plin de dor de ea.
Până-ntr-o zi, când dorul pe care-l ținuse ascuns în rucsacul inimii sale se răzvrăti și-ncepu să-i alerge prin vene, ca o lavă incandescentă, inundându-i trupul și lăsându-l fără suflare. Ceva se schimbase în liniștea lui. Ritmul secundelor se accelerase, iar inima stătea să-i explodeze în mii de stele arzătoare.
Avea nevoie de răcoarea prezenței ei. Avea nevoie ca adierea gesturilor și strălucirea surâsului ei să-l liniștească.
Avea nevoie de ea. De ea-ua lui.
Dar ea plecase, luându-și parfumul părului și aroma pielii, căldura mângâierilor și murmurul șoptit al necuvintelor, strălucirea din privire și zâmbetul emoționat al revederii, pașii cu care alergase spre el și sufletul în care-l învelise de fiecare dată când o părăsea.
Plecase pe un drum pe care el nu mai avea cum s-o ajungă.
Ultima frază spune totul. Trist,să aștepți o viață și să nu reușești să-ți arați sentimentele către aleasa inimii tale, decât după ce este prea târziu ?
eu nu suport pesimiștii !
Îmi plac mult fotografiile lui Costică Acsinte, redau foarte bine starea articolului.