De la bunica Serghia, cea pe care n-am apucat s-o văd vreodată pentru că se sfârși în chiar anul nașterii mele, de la ea, ziceam, am moștenit o vorbă, dată prin generații: „Maică, să-ți fie icoană vorba asta: orice om e suflare de Dumnezeu. Să nu disprețuiești ce-a făcut Ăl-de-Sus, fie ce-o fi!”.
Am poposit în țigănia de la marginea orașului-port cu sufletul strâns. Am intrat pe ulița pietruită doar în fața primelor două case, palate albe, cu geamuri cu firide aurite și turnulețe pe măsură, cu streșini împodobite cu clopoței ori frunze metalice, nu mai știu. Priveam înrobită spectacolul din jur. La o aruncătură mai încolo de casele cele voluptuos decorate stăteau aruncate alandala bordeie, multe sprijinite în bâte, gata-gata să cadă. Puzderie de bordeie mici din chiripici ori din chiripici și resturi de obiecte, clădite a arăta a case. Mă lăsară a privi, ghicindu-mi neputința de a avea vreo reacție, stând lipită de portiera mașinii ca și când eram gata să țâșnesc înauntru și să o rup înapoi, în goana cailor-putere. În cele din urmă, se apropie un om mai în vârstă:
– Hai, tată, hai. Te așteptarăm.
M-am desprins de mașină cu senzația că orice mișcare devine plutire, atât de mică și de ușoară deveneam cu fiecare pas.
– Vezi, uite ce de copii p-acilea. Doar nu te-i teme de niște puradei?
Am zâmbit. Bătrânul era și înțelept. Îmi adusese inima înapoi cu doar două vorbe. Locul meu fusese stabilit pe terasa uriașă din fața unei case cu clopoței și geamuri aurite. Sus, deasupra tuturor, de parcă ar fi trebuit să mă fac statuie vie, pe un soclu imens. Am privit pe fereastră înăuntru, în casă. Un salon imens, marmorat, aurit, cu covoare scumpe și groase, asortate însă în culori stridente, totuși armonioase în felul lor, cu flori mari, artificiale, proporționale cu dimensiunile uriașe ale salonului, ale coloanelor, ale treptelor, o ordine și o curățenie strălucitoare. „Dumnezeule, ăsta e aerodrom, nu salon!”, făcui în sinea mea, blocată de ceea ce percepeam prin ochiul de sticlă înspre înăuntru. Întoarsă spre lume, văzui iadul de noroi al bordeielor de chirpici și gunoaie. Mi se umplură ochii de lacrimi.
– Să nu-ți pară rău niciodată de destinul nimănui, se introduse fără menajamente un domn la vreo 45 de ani, bine legat, înalt, cu ten smead, oacheș. Restul face …, și indică cu brațele ceva mare, cât lumea, undeva printre noi, nu deasupra, cum m-aș fi așteptat.
Foto: Costică Acsinte
Primele minute fură cumplite. Un vacarm de oameni și de copii țipând, alergând de colo-colo, vorbind tare, neștiind cum să se potrivească în poveste, neștiind cum să mă potrivesc în povestea vieților lor. O voce profundă se impuse și făcu ordine. Se făcu liniște. În spatele mulțimii, un tinerel zgândărea sfidător o vioară. Am abandonat. Am coborât treptele multe, am străbătut mulțimea care se ferea cu greu să-mi facă loc a trece, în timp ce în cap mi se învârtea doar: „Şi ei sunt suflare de Dumnezeu”.
– Cânți cu mine?
Mă privi lung. Duse din nou vioara sub bărbie, pe umăr, și dădu un ton, nu înainte de a chema vocal pe cineva, nedefinit, în ajutor. Se iviră ca prin minune câțiva oameni trebăluind veseli pe instrumentele lor, vii ca ei. Se opriră.
– Acuma, tu, doar de aia te-au adus!, făcu scripcarul.
– Învață-mă! Acuma!
– Auzi la asta! S-o învăț eu, râse, apoi mă privi serios. Tu n-o să poți cânta așa nici vie, nici moartă. N-ai aici, și punctă cu arcușul spre pieptul meu, ce-ți trebuie ca să cânți așa. Nu cu asta, și ridică vioara în aer. Tu cu aia, și puse degetul orientat spre gâtul meu.
– Cum?
Chiui. Sări. Trase cu arcușul pe coarde cu o violență vie. Mă înghionti cu umărul până eliberai sunete a cântec. Se acordară toți ceilalți după ritmul meu, colorându-l cu cadența și accentele lor. Uimire! Se potriveau perfect, fără greșeală, măsură pe măsură, notă pe notă, simț pe simț. Adio ore lungi de teorie muzicală și solfegii, repetiții epuizante, bun venit instinct eliberat de nebun în lume! Seara se scursese, energie eliberată, vibrantă, electrizantă.
Într-un final, lumea obosită se aşeză pe jos, așteptând cuminte. Fusei chemată în casa luxoasă, cu frunze metalice ori clopoței la streșini. Priveam de pe scări cum oamenilor așezați de-a valma pe jos li se dădu de mâncare în mici farfurii de plastic, dintr-un ceaun mare. Primiră și felii cu pâine.
– Masa pentru tine e în casă. Poți fi liniștită, am comandat-o la un restaurant. Poți veni să-i vezi pe chelneri. Nu vei mânca din mâna noastră, nici cu tacâmurile noastre.
Vorbele acelea mă sfredeleau. Am coborât treptele spre oamenii cu care cântasem câteva minute mai devreme, înapoi în mulțimea aceea care nu se sfiise să aplaude, să cânte, să danseze, să fie vie învățându-mă să mă eliberez de teamă, de prejudecăți, de corsete de reguli inclusiv muzicale niciodată întrebate „de ce”. M-am așezat lângă scripcar.
– Pot să mai stau aici?
Nu mă privi. Nu răspunse. Din cele două felii de pâine neîncepută, îmi întinse una. Fără vorbe. Am luat-o și am mușcat din ea fără să văd că lumea din jur se oprise din mâncat ca la comandă și mă privea fix. Scripcarul ridică o mână și cineva veni cu o farfurie mică de plastic plină. În ea erau cartofi fierți, cu pătrunjel pe deasupra. Prima îmbucătură fu nod gordian ori poate chiar cartof, nu mai știu. Mă simțeam țintuită ca de foc, de priviri fixate. Și ardeau. Sute de ochi mă vâlvăteau ca niște reflectoare vii, pe mine, un biet punct fix. După prima îmbucătură din farfuria mea de plastic, nimeni nu mă mai întrebă de vreau să mă întorc la adăpostul salonului cât un aerodrom.
– Poate c-ai putea totuși învăța să cânți așa, hohoti scripcarul arătând cu coama pletelor spre vioara așezată crud, lemn fierbinte pe pământul reavăn.
– O să-i cer lu’ tac’tu să mi te dea de fată!, făcu omul de care ascultaseră toți ceilalți ca la comandă, mai devreme.
Și el era suflare de Dumnezeu.