Incredibila poveste în neştiut evantai a lui Costăchel, onorabilul fiu al mamei sale, Vetuţa – Capitolul V

Vetuţa se aşeză ostenită în fotoliu. Îşi puse pledul în poală că, deşi era mai, parcă tot trăgea. Simţea toata greutatea lumii în spate, o ţinea ceva acolo, între umeri. Ştiu atunci că nu va trăi veşnic. Costache se dusese, cu fanfara de la unitate pe urme, Iorgu la fel, aşa s-o duce şi ea într-o zi.

Se uită la Costăchel şi-l văzu aşa mic şi pricăjit, ca un pui de gostat uitat prin vreo fermă, îmbătrânit acolo şi fără să ajungă vreodată cocoş şi să cânte şi el, cum e rânduirea. Şi se temu pentru el. Fata asta, Geta, aşa văpsită şi sulimenită cum era, o avea grijă de el şi de picioarele lui. Pare destul de în putere, cu vână în ea, şi-şi recunoscu sieşi că trebuie să-i fi fost destul de greu să vină să-l ceară aşa pe Costăchel. De-ar fi avut şi ea corajul ăsta…

Îi veni în minte ziua aia de chermeză de la unitate, cu Ziţa şi Miţa şi bărbaţii lor slăbuţi, cu rânjete de şoricei.

Dansase cu ei câte o dată, apoi venise Costache, căpitanul grăscior şi asudat, cu mustaţă roşiatică şi buze umede. O luase de după mijloc şi-i spusese că are ochi frumoşi şi păr des, că pare o fată cumsecade. O strânsese de braţ, deasupra cotului, şi o condusese la loc. Îşi aminti greaţa ce o cuprinsese în timpul dansului, când el gâlgâia ceva neştiut în urechea ei, iar respiraţia de sfeclă roşie îi năpădise ceafa, of!, acolo unde pupase Iorgu până simţea ea că nu mai ştie cum o cheamă.

Venise căpitanu’ a doua zi la Spiridon şi o ceruse, iar tăticu’ o dăduse ca pe un balot de paie, că nu mai putea nici el s-o vază plânsă toată ziulica şi se gândise că Turi a lui era făcută să fie căpităneasă.

Făcuseră nuntă mare, în sat la Costache. Veniseră şi superiorii lui, cu nevestele ca nişte dropii de Bărăgan. Vetuţa şedea plânsă la masa a mare, cu şase batiste băgate prin mâneci şi trei bănuţi în pantoful de la Romarta. Nu avusese noroc pe lume. Aşa îi fusese soarta, să doarmă cu o sfeclă în pat, cu unul care făcea amor cu ea de parcă era un sac de cartofi. Să rămână numai grea odată. Că după aia nu mai pupă el. Aşa se gândea Vetuţa şi-l privea cu neostoită duşmănie. Din ziua aia, a nunţii, devenise ea Vetuţa şi aşa rămăsese. Noroc cu nebunele astea beţive de verişoare, că-i mai aduceau şi ei aminte de vremurile când era vie şi Turi.

Îşi chemase Turi verişoarele şi hotărâseră să taie un porumbel în noaptea nunţii, să crează căpitanu’ că era deschizător de viaţă. Aşa fusese, unde pui că mai era şi beat, puţea a mahoarcă şi abia-şi găsise cureaua. Nasturii-i dăduseră de furcă, aşa că rămăsese cu pantalonii pe el şi cu şosetele-n picioare. Ştiuse ea atunci că i-a-nceput moartea cea lungă.

Rămăsese grea repede. Şi, când mai încerca bietul Costache să-şi croiască drum spre moliciunile ei, ba era post şi nu se cuvenea, ba avea migrene şi trebuia să stea cu o cârpă înmuiată în oţet pe frunte, ba îi picase ceva greu şi simpla scoborâre a căpitanului pe dormeză făcea să-i vâjâie toate în ea.

După ce l-a avut pe Costăchel, i s-a dedicat lui cu o dăruire vrednică de o infirmieră la capătâiul unor muribunzi care ba dau semne de întremare, ba de sfârşeală. Devenise grijitoare şi nevastă nu mai voia chip să fie. Costache a înţeles şi el, cam după cinci ani, cum stau treburile şi a început să joace table ca să-şi stingă focurile cele prea timpuriu domolite oricum.

Foto: Costică Acsinte

Pe Iorgu îl mai întâlnise pe ascuns prin mahala. Mărgeluţa îi adăpostea sub acoperişul ei şi le ocrotea dragostile. Apoi Iorgu a fost prins în timp ce fura cărbune de la postăvărie. Atunci biata Turi a fost la un pas de a-şi pierde minţile. Cât era ziua de lungă jeluia. Se mai alina cu slovele ticluite cu greu de Iorgu din spatele gratiilor. Îi scria cu amar despre dorurile lui neostoite, îi promitea că va evada şi va fugi apoi cu ea în lume. Mare dezamăgire a fost pe capul Veturiei în ziua în care a aflat că Iorgu a scăpat de la Jilava şi a trecut Dunărea înot la sârbi.

O lacrimă se prelinse pe obrazul stafidit al Vetuţei. Se uită la carnea tremurândă din fotoliu şi-l văzu pe căpitan. Mereu s-a aşteptat să-l vază pe Iorgu în băiatul ăsta molipsit de leşinuri. Nici ea nu ştia de ce, dar nu se împăcase cu bucăţica asta ruptă cu totul din Costache. Îi fusese milă de copilu’ ăsta din ziua când, în mijlocul patului, fără nicio durere şi prevedere, îl adusese pe lume. Nu plânsese bietul, doar transpirase şi sughiţase.

Mamă nu se simţea, dar se iscase în inima ei o grijă pe care n-o avusese faţă de altcineva vreodată. Nu l-a crescut, l-a oblojit mereu ca pe o rană veşnică.

Bolnăvicios şi firav, îl ţinuse departe de orice dram de pericol. La grădiniţă nu-l dusese, îl scutise în felul ăsta de bolile copilăriei, de bubele pojarului şi vărsatului de vânt. În anii gimnaziului însă nu scăpase de niciuna. Rând pe rând săpaseră urme adânci în pielea rozalie a băietului, iar orionul îi umflase gâlcile de trebuise biata Vetuţa să şadă trei săptămâni cu dânsul la spitalul de copii.

Îl lăsase apoi într-o tabără şi venise Costăchel de-acolo îngândurat şi adus de şale, plâns şi trist. Nu putuseră nici ea, nici Costache să scoaţă de la el decât ceva bălmăjeli despre un concurs între băieţi în spatele clădirii celei mari, aia cu dormitoarele.

Spusese el ceva de orionul pârdalnic, aşa-i ziseseră băieţii, că de la aia i s-ar trage neputinţele, iar bruma de veselie pe care-o avusese până atunci se spulberase şi Costăchel devenise retras, ascuns şi-i apăruseră şi primele riduri, iar peste un an se iţise chelia care crescuse ca o molimă peste ani.

Costache fusese un tată aspru, deh, uniforma de ofiţer nu lăsa loc de prea multe blândeţuri. Scosese untul din băiet, călindu-l de mic, învăţându-l cu atmosfera strictă de cazarmă. Nu era niciodată suficient de mulţumit de performanţele disciplinare ale fiului său, de ţinuta lui deşălată, de mişcările molatice, de faţa bleagă pe care o avea chiar şi atunci când îşi saluta milităreşte părintele. Îl învăţase încă de mic să nu-i spună „tată“, ci „domnule“, să îi poarte mult respect şi să-i lustruiască în fiecare dimineaţă mândreţea de bocanci milităreşti.

Copilu’ ştiuse că nu se va putea ridica niciodată la înălţimea aşteptărilor domnului căpitan, aşa că preferase să crească în fustele şi jupoanele Vetuţei fiindcă mămica îi mai scăpa şi câte o mângâiere măcar de ziua lui, pe lângă legănările ei dezaprobatoare din cap.

Aşa că în ziua în care o văzuse pe mămica jelindu-şi iubitul la căpătâiul lu’ tăticu’ ţeapăn, Costăchel se simţise răzbunat, apărat şi mai neisprăvit ca niciodată. Dar de-acuma vor fi numai ei doi, fără pretenţiile neobosite ale căpitanului. Va putea să mănânce salată de vinete cu ceapă şi să iasă afară, va putea să meargă feciorelnic, va putea să-şi lase ceafa netunsă. Gata cu ochii de vultur: numai el şi mămica până la sfârşit. Ăsta da început de viaţă.

Poate era timpul să-şi facă şi băietul un rost, se gândi Vetuţa, să aibă şi ea o noră, să primească mai mult ajutor în casă, să aibă o mână de femeie care să o îngrijească atunci când bătrâneţea o va pune la pat. Da, nu arăta Geta ca o gospodină, prea văcsuită, prea împarfumată, prea cu aere de cucoană. Va avea de tras mult biata Vetuţa până să scoată din ea femeie demnă de puiul ei. Da, trebuia să o dea pe Geta pe brazdă, să o aibă de noră!