Restu’ completezi mata

Laura îşi fumează în fiecare dimineaţă cele cinci ţigări învoite cu doctorul. Are 65 de ani, a terminat de-mbătrânit pe la 40, dar fumatul intensiv şi-ndelungat a început să-i facă probleme. Aşa că are voie cinci bucăţi la cana de cafea de dimineaţă şi încă două la aia de după-amiază. S-a enervat un pic la-nceput, în sensul că n-a avut chef vreo lună să deschidă nimănui uşa, de era să-l rateze şi pe poştaşul care venise regulat, cu pensia. Acum se obişnuise cu regimul.

Totuşi, de când se ştia, o deranja ţârâitul telefonului. Îl ura pe ăla fix, iar mobil îşi luase abia de un an. De când cu dieta asta subţire-n tutun, iritarea crescuse şi rămăsese aşa, chiar şi după ce-a început să răspundă totuşi la uşă. Aşa că atunci când a auzit telefonul, s-a crispat, ca de obicei, şi-a răspuns rece. Era medicul de familie. „Săru’ mâna, doamnă, vă rog mult să treceţi pe la cabinet zilele astea. Ăştia de la casa de asigurări ne obligă să completăm nişte formulare noi pentru fiecare pacient înscris. Când puteţi?“ Laura îi zice că vine pe la două, dacă-i convine şi lui. Îi convenea, că atunci termina programul şi trebuia să plece pe teren. „Dar mama?“, întreabă Laura. „Că mama nu se poate deplasa, ştiţi bine“. Dar doctorul, politicos şi amabil ca de obicei, îi zice că merge el acasă la mama chiar azi.

Pe la trei, au sfârşit ei de completat ultradetaliatul formular care numai ce-ai văzut prima dată când ai ieşit în lume, moaşa sau medicul, nu te-ntreba. Au ieşit din cabinet şi-au plecat pe jos la Elvira, mama Laurei.

Elvira avea 94 de ani şi se ţinea frumoasă rău. Nu-i dădeai 70. Numai picioarele o cam dureau în ultimul timp şi de-aia nu mai putea ieşi din casă. O înfiase pe Laura de când avea fata şapte ani. Ar fi înfiat-o de când s-a născut, dar soră-sa n-a vrut să i-o dea, chiar dacă era al nouălea copil, iar ei erau strălucitor de săraci. Elvira a convins-o totuşi înainte să meargă fata la şcoală s-o ia din sat, s-o ducă la Bucureşti, să-nveţe carte, că era deşteaptă ca focul, şi s-o-nfieze. Şi-a fost bine. Laura chiar a-nvăţat foarte bine şi-a şi ajuns la fel de bine, numai pe munca ei. Şi-a făcut rost. Sigur că ştia că e-nfiată, dar nu avea altă întrupare a cuvântului „mamă“ în afara râsului molipsitor al Elvirei. Iar mamă mai mamă decât Elvira cu greu poţi să găseşti. I-a crescut-o Laurei pe Sonia şi-i iese soarele când le vede sau vorbeşte despre ele. Fetele ei. Dacă ar fi nevoie, pentru ele, ar fi în stare să-şi crească numai cu gândul un rând de picioare noi, s-alerge. Când le vezi la un loc, simţi că dragostea e ceva ce poţi atinge cu mâna.

 Foto: Costică Acsinte

Laura şi doctorul au ajuns repede, iar Elvira i-a primit cu dulceaţă de fructe de soc, apă rece şi cafea amară. Au vorbit un pic, iar doctorul a scos formularele din servietă şi şi-a cerut scuze pentru cât sunt de stufoase. Lumea din cartier îl preferă ca medic de familie întâi pentru că e foarte bun, apoi fiindcă se poartă elegant, ca pe timpuri. Elvira i-a zis „Facem“ şi i-a turnat cafea în ceaşca albă. Docotrul a gustat, a tuşit şi-a cerut niţel zahăr, spunându-i firav Elvirei că recomandarea casei de asigurări este ca la completarea formularelor ăstora să nu mai fie nimeni de faţă, în afara medicului şi-a pacientului. „Aş! Fata mea rămâne aici, n-am secrete faţă de ea. Şi nu completez eu nimic. Mata mă-ntrebi, iar eu îţi răspund şi scrii.“ Doctorul s-a-nvoit, cu o uşoară aplecare a capului, şi-au început.

A întrebat-o pe Elvira despre bolile copilăriei, despre părinţi, fraţi, surori, ce fel de boli grave au fost în familie şi pe ce ramuri, ascendente sau colaterale, câte operaţii a făcut şi de ce fel, câte sarcini, câte avorturi – aici, Elvira a clipit strâns, dar scurt, şi-a înghiţit un nod pe care-l născuse ea însăşi în tinereţe, când aflase că n-o să poată face copii –, ce obiceiuri alimentare are, dacă fumează, dacă bea, dacă are alergii şi la ce anume, dacă are obiceiul să ia medicamente de capul ei şi multe, multe altele.

A răspuns liniştită şi cu toate amănuntele pe care le avea la toate întrebările. Apoi, vede cum doctorul dă două pagini înapoi, îşi drege vocea de trei ori şi-ntreabă sugrumat parcă:

– Câţi parteneri aţi avut?

– Cum adică parteneri? Parteneri de ce?

– Parteneri de viaţă, adică parteneri sexuali, mai mult şopteşte doctorul, uşurat c-a reuşit să pronunţe totuşi ultimul cuvânt.

– Păi, de viaţă sau sexuali?, îl interoghează profesional Elvira.

– Sexuali, doamna Tomescu, zice doctorul şi se uită-n jos, strângând pixul între degete.

– A. Trei cu cununie, restu’ completezi mata.