Da, vineri. La ochiul stâng. A fost rău, m-a durut, încă mă mai doare dacă mă ating sau dacă mă uit în sus. Nici prin cap nu mi-a trecut să chem salvarea sau să mă duc la spital. Da, de frică. Frica de a fi tratată în scârbă, frica de a lua cine știe ce bacterie care să-mi facă cine știe ce probleme sau chiar să mă omoare.
O să ziceți că, dacă aș fi sângerat sau dacă m-aș fi trezit cu ochiul pe obraz ori în palmă, m-aș fi dus. Așa e, m-aș fi dus. Am preferat însă să țin pe el o oră o pungă de mazăre congelată, ideea bărbatului meu, nu a mea, foarte bună idee. În timpul ăsta, sunam la MedLife, unde am abonament. Nu mi-a răspuns nimeni. Trei ore am sunat în gol. Am mai pățit asta cândva, tot într-o zi de vineri.
Da, normal că e vina mea că nu m-am dus la spital, știu asta. Dar știu și cum s-a născut vina de a-mi fi frică să am de-a face cu sistemul de sănătate din România. Uite-așa: văzând oameni care s-au nenorocit sau au murit, luând tot felul de bacterii rezistente din spitale, văzând cum sunt tratați oamenii, cum urlă personalul la ei, cum zac ore-n șir pe holurile spitalelor și nu se uită nimeni la ei, în fine, cum te duci pentru una și pleci cu alta, mai rea. Și, da, mi-e frică. Mi-e groază, de fapt, de spitalele din România. N-am știut cât de mare e groaza asta până vineri, chiar n-am știut. Niciodată nu am mai manifestat acest tip de inconștiență, ba chiar eu sunt aia care-i îndeamnă pe oameni să nu se doftoricească singuri sau de pe net, ci să meargă la medicul specialist.
Și eu ce-am făcut? Am sunat până mi-a răspuns cineva din centrala MedLife, i-am zis că nu vreau programare, vreau să mă vadă un medic repede, nu săptămâna viitoare sau peste două săptămâni, că sunt urgență, m-am lovit. Mi-a zis că MedLife nu are servicii de urgență la oftalmologie, că tot ce poate face e să-mi facă o programare pentru săptămâna viitoare și să trimită o solicitare la toate clinicile, să vadă dacă acceptă vreun medic să mă vadă chiar dacă nu am programare. Și că mă sună el, când găsește un medic. Nu m-a sunat până azi.
Aveam un drum de făcut, deh, copil crescut în comunism, aveam treabă, trebuia să mă achit de ea, nu? Și-am pornit la drum, i-am zis bărbatului meu că la spitalul de ochi nu mă duc nici moartă. Că de-acolo plec poimâine. M-am dus în drumul meu, m-am și întors în aceeași seară. Mă durea cam tare, am luat un antiinflamator puternic, recunosc. Am intrat pe Facebook și-am văzut o postare a unei prietene. Zicea că un om tânăr, 34 de ani, a fost pe seară la o întâlnire cu prietenii, nu s-a simțit bine, s-a scuzat și a plecat acasă. Pe drum, a murit. Infarct. Asta am aflat eu scriindu-i în privat, întrebând-o ce s-a întâmplat, postarea ei publică era doar că acest om a murit. I-am spus prietenei mele ce-am pățit la ochi și m-am gândit că, poate, și tânărul Bogdan Gavrilă a evitat contactul cu spitalul și poate din aceleași motive cu ale mele, că doar trăim în aceeași societate. Tot repet „poate“ fiindcă n-am de unde ști cu certitudine că a fost așa.
Prietena mea s-a speriat și mi-a zis să merg la medic. Eu o tot dădeam că mă simt bine, că mă doare din ce în ce mai puțin. A insistat să merg a doua zi la un cabinet privat. I-am spus scurt că nu am bani, că plătesc abonament de ani buni la MedLife și normal era să mă fi putut primi un oftalmolog din vreuna dintre clinicile lor din București, că-s destule. Drept e că o luasem pe panta lui NU, mă și mir că nu mi-a zis vreo două. Mi-a dat numărul de telefon al unei doctorițe foarte blânde și înțelegătoare cu care am vorbit sâmbătă de dimineață, i-am trimis și poze pe WhatsApp, am răspuns la toate întrebările pe care mi le-a pus, am făcut toate mișcările pe care mi le-a cerut. Am stabilit că mă monitorizez cu atenție peste weekend și vorbim luni. Am și vorbit luni, am liniștit-o eu pe ea, i-am zis că sunt bine, din ce în ce mai bine, văd, citesc, scriu. I-am spus că nu mă duc la cabinet, că poate sunt alții, cu probleme mai grave, de consultat. Doctorița mi-a spus că e bine să ne vedem, dar n-a avut cu cine. Și de ea mă mir că nu mi-a închis telefonul.
Când am ajuns eu așa? Dar țara mea când a ajuns așa, de mi-e frică atât de tare de ea?
Ana, mama mea a murit de teama asta, au înjosit-o la o internare oarecare, o treabă cu genunchii, apoi, când i s-au blocat rinichii, a spus că mai bine moare acasă decât să meargă la spital. Până la urmă au luat-o cu salvarea, în ultimul hal, dar, crede-mă, mai bine stătea acasă. Măcar nu murea chinuită. Nici mănuşi nu aveau, nici tratamente, am găsit-o plină de răni şi am surprins când ţipau la ea. Problema asta e de multă vreme. Am avut ocazia să văd spitalele din Italia, am păzit aici un bolnav timp de o săptămână: au paturi din alea care se ridică la cap şi la picioare, au un buton pe care, dacă apasă, vine imediat, dar imediat o infirmieră, au tot ce le trebuie şi nimănui nu-i trece prin cap să dea şpagă. Bunica mea a murit în spital acum 20 de ani, din vina lor. Mama la fel, acum 3 ani, tot din vina lor, nu i-au găsit o venă şi s-au suit pe ea, au găurit până când i-a cedat inima. Eu una sper să scap, să mor ori în casa mea, ori într-o ţară străină. Te îmbrăţişez cu durere în suflet.
Of, Liliana, of!
Of… Am dat Like, na…
Teribil
Teribil e că s-a ajuns aici și nu se schimbă nimic în bine, Manole. Nu văd niciun semn, dimpotrivă.
Imi pare rau, sper ca esti bine! Pana la urma, Medlife a jucat cel mai prost. Au tarife uriase, ar trebui sa.i parasesti…Multa sanatate, cu drag,
A doua cezariană. Medicul meu, un ardelean minunat era plecat atunci când pe mine m-au apucat durerile. Am ajuns, pentru că la spitalul nostru nu exista anestezist, la spitalul județean. La primire o doctorita tânără, draguta, amabilă.M-au trimis la sala de nașteri. De gardă, o femeie mai în vârstă. Dintr-o privire mi-am dat seama că am sfeclit-o. I-am stricat seara de Crăciun. Nu venisem cu plicul, deși ea își tot deschidea buzunarele. O deranja că lucram undeva, am aflat mai apoi, de unde sotul ei fusese “indepartat”, o deranja că am fost operată prin cezariană, o deranjau multe iar eu mă chirceam de durere chiar dacă nu scoteam niciun sunet. “Eu nu o sa te operez asa .”(Operația facuta de medicul meu se mai vedea foarte putin). Cum doriti dumneavoastra am murmurat pierduta in dureri. Medicul anestezist m-a linistit cu o privire aruncata peste umarul ei. Am inteles că doamna doctor avea…”probleme”. In momentul acela m-am reechilibrat sufletește. La 2.15 minute s-a născut Ștefan. Când mi-am revenit am primit de la soțul meu plicul pentru doamna doctor. S-a luminat toată când i l-am dat. “Ai văzut dragă, ce te-am certat?”. Răsese inclusiv de faptul că eram alergica la antibiotice. Imediat după primirea banilor a luat un ac uriaș si a venit către mine, să îmi mai facă o cusatura. Am crezut ca leșin. Nu stiam că anestezia lucra încă. Nu m-a pregatit psihic. M-am luptat sa nu o mai văd, seara urcam deja in rezerva copiilor. Se pare că doamna doctor, Aurelia Popescu nu era prea iubită. Am fost supercocolosita de asistente. Au trecut si doi medici pe la mine. Aflaseră de “criza” doamnei. Medicul meu a zis la vederea operației, eu as da-o în judecata. Nu am dat-o. Medic, femeie, mamă…De ce?! Mult mai târziu am aflat că Ștefan putea să moară. Nu făcusem cezariană pentru că am vrut ci pentru că aveam o malformatie care nu îmi dădea voie să nasc normal.
Of, Doamne!