10 august 2018. Piața Victoriei. Colțul din dreapta al Muzeului Antipa, cum te uiți spre guvern. Se-nserase bine. Veneau gaze lacrimogene peste noi din când în când. Cineva a zis lăsați-vă jos și acoperiți-vă fețele. Așa am făcut. Piața era arhiplină, cred că noi eram undeva în mijloc. La un moment dat, norul de gaze a fost așa de intens, încât oamenii au luat-o la fugă. Spre Bulevardul Mihalache. Unii au mai și căzut, plângeau, tușeau, nu vedeau pe unde merg. Dar nimeni n-a călcat pe și peste nimeni. Se-ntorceau și-i ajutau pe cei care se opriseră să meargă mai departe. Toți tușeam și plângeam. Am scos sticla cu apă, să mă spăl pe față. Nu, că e mai rău! mi-a zis cineva de lângă mine. Prea târziu, nu mai suportam usturimea și m-am spălat pe față și pe mâini. Ajunseserăm, că eram vreo șapte sau zece strânși unii în alții, la colțul muzeului care dă în Mihalache. Am pornit pe bulevard și, în dreptul Muzeului Țăranului, când am ajuns la biserica de lemn, am zis să intrăm și să ne spălăm fețele și mâinile mai bine. Și să ne tragem sufletele nițel.
Când am intrat în curtea Muzeului Țăranului, am avut un șoc. La terasă, era lume la mese. La toate mesele. Oamenii mâncau și râdeau. Erau foarte fericiți. Noi, cei care am intrat în curte, eram destul de mulți, că s-au mai gândit și alții să se refugieze acolo. Cred că peste treizeci de oameni, poate mai mulți, n-am numărat. Oamenii de la mese ne-au văzut. Ne-au privit și-apoi s-au întors la farfuriile și la paharele lor, la voia lor bună. Noi am intrat în clădire și ne-am dus la toalete. Au ieșit chelnerii și bucătarii și ne-au dat role imense de prosoape de hârtie, cât așteptam să ne vină rândul să ne spălăm. Ne-au dat ca să ne ștergem fețele plânse și umflate. Ne-au întrebat și dacă vrem și altceva, parcă apă să bem, nu mai știu sigur.
Noi eram șocați, dar, mecanic, făceam ce trebuia să facem: ne-am spălat, ne-am șters. Apoi, am ieșit iar în curtea muzeului, stăteam unii lângă alții. Oamenii de la mese erau tot acolo: mâncau, beau, se simțeau bine. Noi eram la doi-trei metri de ei, în fața lor. Curtea era plină deja cu oameni veniți din piață. Se-auzeau zgomote ca de război, încă se dădea cu gaze, suna ca și cum se trage repetat cu arma. Vreau să zic pentru cei care nu știau ce se întâmplă în piață. Adică oamenii care mâncau, beau și râdeau la mese auzeau că se trage cu arma și vedeau grupuri-grupuri de oameni intrând pe poarta muzeului, oameni plânși și care tușeau de nu se mai opreau.
Niciunul dintre oamenii de la mese nu s-a ridicat de pe scaunul lui. Niciunul n-a strigat măcar către noi ce se-ntâmplă, oamenilor, ce-i cu voi? Niciunul. Parcă era o scenă împărțită în două. Două lumi pe aceeași scândură. Neseparate de nimic văzut, de nimic pe care să pui mâna. Despărțite de ceva greu, cumplit, nevăzut, de toporul înfiorător al nepăsării. Atunci mi-a fost cel mai frică pentru că atunci am înțeles dimensiunea nenorocirii. Jandarmi care au dat cu gaze și au bătut oameni pentru că au fost o sută sau peste o sută de recalcitranți, plantați sau nu? Polițiști care se uită indiferenți, fără să coboare din mașină, la o fată de 14 ani căreia i se scurge sângele șiroaie și face baltă de sânge pe caldarâm? Alexandra Măceșanu, care sună la 112 și e tratată tot cu nepăsare? Femeia care, în 2013, în Dorobanți, a fost dusă cu un cuțit la gât de agresor pe mai multe străzi până în Parcul Floreasca, unde a fost violată? Au văzut-o oameni, au trecut pe lângă ea, probabil li s-a părut o scenă „de familie“. Lasă-i, e treaba lor, să și-o rezolve. Oameni care trec zilnic pe lângă alți oameni care sunt agresați, dar „nu se bagă“, pentru că „nu e treaba lor“.
A, și finalul apoteotic al zilei de 10 august 2018, cu oameni care stăteau pe jos, pe borduri, pe Kiseleff. Beau apă, vorbeau, mâncau covrigi de Buzău rupți mărunt, s-ajungă la fiecare. Și, brusc, o mulțime de jandarmi venind în fugă dinspre Biserica Mavrogheni, să-i bată pe acei oameni care mâncau covrigi violent și beau apa aia puțină și călâie de pe fundurile sticluțelor de 0,5 litri. Ne-am ridicat de pe bordură cu rămășițele de covrigi în gât și-am fugit, să nu ne prindă, să nu ne bată. Am fugit prin parcul ăla dintre Kiseleff și Aviatorilor, am fugit cu frică și cu deznădejde, crezând că în Aviatorilor ne-așteaptă alți jandarmi. Și pentru ce? Ce făcuserăm noi? Eram departe de piață, undeva pe la statuia lui Omar Khayyam, nici măcar nu scandam nimic, beam apă stătută și mâncam niște uscături. Și îndrăzniserăm să vorbim unii cu alții, așa cum mai devreme, în piață, îndrăzniserăm să protestăm pașnic.
Nu, n-o să uit niciodată cum am fost hăituiți. Pentru nimic. Adică doar pentru că eram acolo, dacă ăsta poate fi motiv. Dar când am ajuns la marginea parcului, spre Aviatorilor, și ne uitam cu groază să nu fie și-acolo jandarmi care să ne-aștepte, mi-au venit în minte din nou imaginile alea cu oamenii de la mese, de la terasă. Am auzit iar clinchetele paharelor, sunetul furculițelor care tăiau fripturile în farfurii, am auzit din nou râsul acelor oameni care se uitau la noi fără să ne vadă, fără să ne audă, fără să clipească, fără să tresară.
Atunci am mai înțeles încă ceva, am înțeles de ce nu avem nicio șansă. Pentru că nu ne-o dăm noi.
Fotografii de Vlad Chirea
Imi place blog-ul. Sa mai postezi.