Majestatea sa, redactorul de carte

Eu chiar cred că un scriitor poate fi foarte valoros chiar dacă nu ştie să-şi scrie limba corect. Iar aici mă refer la punctuaţie şi la acordurile delicate. Bun. Aici intervine un alt profesionist, adică e obligatoriu să intervină: redactorul de carte.

Cărţile care n-au trecut prin mâinile şi ochii unui redactor foarte bun dau mărturie despre asta la fiecare pagină. Eu înţeleg că putem scrie cum vrem, dacă textele rămân în sertare, dar cititorii de ce trebuie să reia pasaje întregi dintr-o carte fiindcă virgulele-s puse aiurea şi nu se-nţelege nimic?

Asta-i viaţa: nu poţi fi redactorul propriei tale cărţi, chiar dacă tu eşti un redactor foarte bun. Legătura ta indisolubilă cu textul te va face să nu observi o mulţime de erori. Creierul îţi joacă feste pentru că a înregistrat porţiuni de text şi, de fapt, ochiul nu le mai citeşte. Autorespect şi respect celorlalţi, doamnelor şi domnilor. Despre asta este vorba. Şi mai uşor cu factotumul fiindcă, da, iese, dar nu ce trebuie, dacă facem totul de unii singuri. 

Foto: Narcis Pop

Apoi, sunt repetiţiile, cuvintele despre care credem că ştiu cum se scriu, dar nu întotdeauna ştim. Iată, un exemplu ar fi grizonant. Toată lumea e convinsă că se spune şi se scrie grizonat. Şi nu-i aşa. Diferenţa dintre scriitor şi redactor o face însăşi maternitatea/ paternitatea textuală. Redactorul are ochiul străin şi profesionist care observă greşelile de limbă, inadvertenţele de orice fel, preferinţele deranjante pentru anuminte cuvinte şi expresii pe care le are orice scriitor.

O carte nu e doar ceva, ea e şi cineva. E chipul cuiva, al autorului ei. Unul dintre chipuri. Un fel de act de identitate. Bine, o să-i zic, modern, interfaţă.

Şi mai e ceva. Ne tot plângem de sistemul românesc de învăţământ: de manuale, de pedagogi, de copii. Dar le dăm copiilor să citească multe cărţi apărute cu serioase erori, având pretenţia ca ei să crească din punct de vedere cultural (şi) prin lectură. Or, cu toţii ştim că datorăm enorm, în ce priveşte nivelul limbii materne pe care o vorbim şi o scriem, cărţilor citite de când eram copii şi până la pagina la care am pus azi semnul de carte.

Şi-atunci, cum să mai avem noi pretenţia ca ei să-şi cunoască limba în care cresc şi care ar trebui să-i crească? Dând profesionistului ce-i al profesionistului. Autorul scrie un text. Pentru ca acesta să devină o carte, mai mulţi oameni colaborează. Printre ei, sine qua non, majestatea sa, redactorul de carte.