Mi-a bătut la uşă, m-am ridicat greu să deschid. Eram gravidă-n şapte luni. Era Tia. Îmi adusese un pepene. „Femeile gravide trebuie să mănânce pepene roşu. Stai aşa, nu-l lua tu, că e prea mare. Ţi-l pun eu pe masă. Camia, tu i-ai pus nume copilului, femeie?“ Nu-i pusesem. Voiam să-i zic Virviruşa, nume de prinţesă armâncă, dar nimeni nu rezona cu mine. Nici Tia.
A doua zi, a venit şi mi-a adus o cărticică – „Nume frumoase de fete şi băieţi“. Fusese la Muzeul Ţăranului Român, la prietena ei, Irina Nicolau, şi venise apoi să-mi dea cartea. „Acum n-ai cum să mai zici că nu găseşti.“ Şi ca ea a fost. Am citit-o de trei ori şi abia a treia oară am văzut numele Rada, că era sub Radu şi treceam mereu peste. Şi Rada a rămas. Tatăl copilei s-a bucurat foarte. „Puteai să te gândeşti la mine; nu mai era nevoie de nicio carte.“ Avea dreptate el. Totuşi, am avut nevoie.
După ce-am născut, Tia venea aproape în fiecare zi s-o vadă pe Rada. Se-apropia de pătuţ ca de un altar, trăgea aer în piept şi zicea: „Nimic pe lume nu poate mirosi mai frumos decât un prunc.“. Pe urmă, o lua în braţe, îi cânta şi-o legăna. Ştiam, simţeam că-mi iubeşte copilul. Şi era reciproc. Rada a învăţat să meargă în casa ei şi ce ne-am mai bucurat toţi de momentul în care a luat întreg holul la fugă, că ea seamănă cu mă-sa, nu ştie să se plimbe ca oamenii.
N-aş putea să spun că suntem prietene, n-aş îndrăzni. Am împărţit şi-am împărtăşit multe momente, în ani mulţi, mulţi, însă e ceva în fiinţa ei care nu-mi dă voie să am îndrăzneala unei astfel de declaraţii. Deşi, când am văzut împreună filmul „Alma“, nu mai ştiam exact care dintre noi e Tia şi care e Camia. Şi, da, nimeni, în afară de ea, nu mă mai cheamă aşa, Camia.
Şi dacă n-aş fi avut bucuria şi privilegiul de-a o cunoaşte, le-aş fi avut pe-acelea de a-i citi cărţile. Pentru că Tia este un extraordinar publicist român contemporan, cu o peniţă dreaptă şi tăioasă pe alocuri, dar Tia este o scriitoare extraordinară, iar în această ipostază foarte puţini o cunosc. Şi mi se pare nedrept aşa, cum nedrept este ca multe dintre valorile noastre, pentru că sunt atât de elegante şi de discrete, pentru că nu bat din aripi, să fie uitate de cei care le-au cunoscut şi necunoscute celor mai tineri. Pentru că este nedrept pentru cei ce nu cunosc valorile, a lor este pierderea.
Alăptam când mi-a adus cartea. Şedeam pe marginea patului. Ea m-a mângâiat pe mine, apoi a mângâiat capul fetiţei, mi-a dat sticla cu ceai, să mă hidratez, şi mi-a zis: „Uite, asta-i cartea despre care-ţi ziceam, mamă.“ Şi-a plecat. Tia este mamă, una cum eu n-am mai văzut încă, mamă-lumină, aşa că ştia că nimic pe lume nu-i motiv să scoţi copilul de la sânul mamei sale. Dar eu am luat cartea şi-am început să citesc. Şi-n seara aia care s-a făcut între timp noapte şi dimineaţă am şi terminat-o.
Am împrumutat-o destul de repede unei prietene foarte dragi, după ce i-am vorbit vreo două ore numai despre carte. S-a îndrăgostit de ea imediat, iar eu nu i-am mai cerut-o niciodată. Până aseară, când, dându-mi seama că Tia împlineşte astăzi 70 de ani, am rugat-o să-mi fotografieze coperta, autograful şi câteva, anumite pagini, ca să pot scrie acest text. Şi după-amiază mă voi reîntâlni, după 13 ani, cu această carte.
O să copiez pentru dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, câteva paragrafe din acest răvăşitor jurnal al Tiei Şerbănescu, sperând că-i veţi căuta cărţile şi-o veţi descoperi pe fascinanta scriitoare Tia Şerbănescu.
„Asemenea tuturor celor care s-au născut în octombrie 1945, sînt pe cale să împlinesc o anumită vîrstă. N-am de gînd să-mi fac autobiografia, pentru simplul motiv că încă nu mi-am înţeles-o. Singurul lucru pe care l-am înţeles, în fine, parcurgînd-o, a fost că anii trec iremediabil şi din ce în ce mai repede. Odinioară, între un Crăciun şi altul se scurgeau cîte doi-trei ani. Astăzi mi se pare că trec şapte Crăciunuri într-o săptămînă.“
„Oricum, ideea asta cu cîştigatul pîinii – printre primele pe care am auzit-o de mic copil – mi se pare azi la fel de oribilă ca atunci. Nimic nu falsifică mai tare omul decît ea, nimic nu-l modifică mai mult, nimic nu-l coboară mai mult.“
„Ce înseamnă, va să zică, să am bani? Înseamnă că mîine sau poimîine nu mai am. La fel de fragilă mi se pare şi diferenţa dintre a avea timp şi a nu avea, dintre a fi sănătos şi a fi bolnav sau dintre a fi deştept şi a fi prost. Cei deştepţi au momentele lor de prostie neagră, iar proştii dau dovadă adesea de deşteptăciune. Asta le-a permis în momentul de faţă să conducă lumea. În vreme ce deştepţii se mulţumesc să constate ce proşti sînt superiorii lor, proştii nu se pot împiedica să nu observe ce proşti sînt deştepţii care li se supun. “
„O mare iubire pretinde, la modul utopic, ca şi o mare operă, caractere puternice. Cine se simte capabil de aşa ceva? Pot spune cu mîna pe inimă că nimic nu m-ar fi stînjenit mai tare decît un asemenea dar. De altfel, să nu ne îngrijorăm prea tare. Ceea ce triumfă în momentul de faţă e mecanica amorului şi nimic nu-l trădează mai rău decît gustul performanţei pe care l-a transmis generaţiilor tinere.“
„Dar, dincolo de toate lucrurile de pe lumea asta, cele mai apte să ne smulgă recunoştinţa rămîn operele de artă. Destinul oamenilor care le-au creat mi s-a părut întotdeauna fascinant şi, faţă de ei, curiozitatea mea a îmbrăcat formele unei adevărate lăcomii. Nimic din ce aflam despre ei – nu despre toţi, fireşte, căci fiecare om îşi are slăbiciunile sale – nu mi se părea de prisos. Mi-am dat seama tîrziu că întotdeauna căutam de fapt să intuiesc punctul, crăpătura prin care divinitatea şi-a strecurat în aceste fiinţe ceva din forţa ei de creaţie. Uneori mi s-a părut că ghicesc fisurile prin care fluidului fascinant şi înfricoşător îi fusese facilitat accesul. “ – Tia Şerbănescu, „Femeia din fotografie. Jurnal 1987–1989“, Editura Compania, 2002, Bucureşti.
La mulţi ani, Tia Şerbănescu!
