Şnur galben, fustă plisată

Eram în clasa a V-a. Tunsă castron, cu dinţi lopătari, cuminte ca un om bătrân, înţeleaptă ca un mort. M-au făcut, in extremis, comandantă de detaşament. Cu ceremonie frumoasă, toţi colegii, cu mine-n frunte, îmbrăcaţi în uniformele de sărbătoare, adică de pionieri. Ba încă mi-au dat şi-un şnur bleu-ciel, adicătelea m-au făcut şi deputy, adjunct de comandant de unitate al Şcolii nr. 5 din Târgovişte. Eram cineva.

Venisem în prima clasă primară, după şapte ani îngeriţi, dar şi căţăraţi la bunici, la ai mei. Părinţi tineri şi frumoşi, îi vedeam o dată la două săptămâni, c-aşa se circula: când cu soţ, când fără soţ. La numărul maşinii mă refer, adică la ultimele două cifre. Şi, brusc, m-am trezit în casa lor şi-n oraşul lor, necunoscută în necunoscutul lor. Peste asta, şcoala. Cumplit moment. Până-n decembrie, mama mă târa până-n clasă. Nu voiam să merg la şcoală şi pace. Plângeam încet şi mă lăsam grea. Din ce în ce mai grea, că, de supărarea extirpării mele din raiul bunicesc, am început să mănânc tot ce-mi ieşea-n cale. Iar mama mea minunată şi găteşte halucinant.

Mâncam şi plângeam, deşi nu descoperisem poema lui Labiş. Şi mă expandam. Între timp, mamei mele îi creştea rotundă burta, că-n ea se decidea frate-meu, cerut părinţilor la venirea mea la şcoală, în mod expres. Învăţam foarte bine, cu plecatul de-acasă şi ajungerea-n clădire nu mă-mpăcam eu. A, şi nici cu schimbarea bruscă, în primele două săptămâni, a învăţătoarei. Pentru că eram prea mulţi într-o clasă, au decis să culeagă copii din cele trei existente şi s-o-nfiinţeze pe a patra. În care am ajuns şi eu. Am înştiinţat-o pe noua mea învăţătoare, la prima şedinţă cu părinţii şi copiii, că nu-mi place deloc de ea. Nu mi-a ţinut minte nerozia asta, dar am văzut pe chipul mamei c-am făcut o mare prostie. Ce să fi ştiut? Bunicii aşa mă crescuseră, să spun ce-mi place şi ce nu. La fel şi cine. Era totuşi prima dată când mitocăneam pe cineva. A fost şi ultima.

Foto: Costică Acsinte

Ştiţi expresia aia „copii de părinţi“? Era valabilă în vremea copilăriei mele, cum este şi azi. Dacă mă-ta şi tac-tu sunt persoane sus-puse, eşti şi tu altfel tratat la şcoală. Ei, bine, mie nu mi s-a-ntâmplat. Şi nici fetei mele. Am învăţat carte de la dascăli întregi la minte şi la suflet, aşa cum învaţă şi ea. Totuşi, la capitolul „foncţie“ de conducere, deşi eram cea mai bună din clasă, a fost o problemă: mai mult de comandantă de grupă, în primii patru ani, nu s-a putut. A trebuit să le demonstrez în şcoala primară constanţa în excelenţă, pentru ca în acea clasă a V-a să fie de acord să ajung comandantă de detaşament, plus deputy, cum vă spusei.

Pentru mine, a fost enorm. Simţeam, chiar dacă nu ştiam să explic mecanismele, cum funcţionează comunismul şi-n lucrurile astea mici. Pentru că n-am fost „copil de părinţi“, a trebuit să fac mereu mai mult, să fiu mai mult. Eu nu-mi doream şnururile astea, dar mă durea că le aveau alţii fiindcă directorul şcolii voia să le mulţumească părinţii cu funcţii importante-n partid. Era nedrept, iar nedreptatea o să mă doară-ntotdeauna, chiar dacă ştiu că viaţa nu e dreaptă.

În ziua aia-n care pe bluza mea albă, încheiată cu cravată roşie, cu inel transparent, şi decorată cu insigne de merit, plus cele două şnururi mişto, culorile steagului Ucrainei, au curs lacrimi de-mplinire, m-am dus acasă, la ai mei, mi-am strâns fusta mea plisată mărunt şi făcută de mătuşă-mea, fiindcă eram deja prea grasă ca să mai fi găsit în comerţul socialist una pe măsura-mi, şi le-am zis părinţilor că mi-a venit şi mie rândul, după cinci ani de şcoală, să fiu apreciată fiindcă-nvăţ cel mai bine.

Poate vi se pare că vă-nşir prostii. Aşa şi este. Numai că şi prostiile astea, alături de altele următoare lor, m-au făcut să nu mă-nţeleg niciodată cu amânarea şi cu aşteptarea şi să cred că eu nu sunt suficient de bună, că eu nu merit, că mie nu uşor mi se-ntâmplă ceva bun.

Dar să ştiţi că sunt recunoscătoare. Chiar da. Trei lucruri m-au durut îngrozitor în viaţa asta: când mi-au murit bunicii, că el n-a rezistat decât trei ani fără ea, şi când mi-am pierdut primul copil, înainte de a se naşte. În rest, m-a ferit Dumnezeu de nenorociri, iar asta face din mine un om care nu se plânge uşor. Sunt foarte conştientă că a fi ferit de întâmplări crunte de viaţă e o binecuvântare.

Ieri-seară, mi-am ţinut în mână prima carte. Am 40 de ani. Împliniţi. Ştiţi care-a fost primul gând? Că nu merit, că nu sunt suficient de bună. Am deschis-o şi-am început să caut în ea greşeli. Încă n-am găsit, dar tot mi-e frică de ea. Pentru că eu nu sunt, pentru mine, suficient de „cineva“ încât să-mi fie publicată o carte. Eu sunt, de fapt, o timidă reprimată. Ca să ştiţi.