Mie mi-e frică de cadouri. Asta ca să fie clar dintru-nceput. O frică mare. Dar numai când le primesc. Atunci când le fac, am o stare frenetică amestecată cu emoţie, cu un pic de paranoia şi cu multă neîncredere în reuşita darului final.
Când le primesc, începe nebunia. Nu ştiu să primesc daruri. Atunci mi-e cel mai clar că sunt o timidă reprimată. Cred că mă ruşinez, îmi trece prin cap că nu mi se cuvin, că omul şi-a zbătut creierii căutând ce mi-o fi pe plac, că a făcut-o cu drag. Ei, bine, toate astea pun o uriaşă presiune pe mine şi aşa se întâmplă că nu există vreo singură dată în care să nu fi uitat florile pe birou sau să nu le fi trântit pe hol, lângă cuier, să nu fi zâmbit încurcată, uitând să desfac ambalajul, să nu fi tras, vorba Paraziţilor, o faţă falsă peste faţa mea reală. Dar adevărul este că eu mă bucur, numai că habar nu am să manifest asta. Mă învaţă cineva?
Şi acum vine judecata darului fiindcă m-am izbit iar de revelaţie prin evidenţa falsului. Păi, să vă spun. Cele mai frumoase şi potrivite mie cadouri din viaţa asta le-am primit de la un om care mi-e aproape prin natura vieţuirii şi departe prin toate celelalte. Iar astea, celelalte, îmi sunt esenţiale. Ca apa. Şi m-a lovit prea tare când mi-am dat seama că exact acest om mi-a cumpărat cele mai frumoase bijuterii, cele mai bune prăjituri, nişte cămăşi superbe, cărţi pe care le-am mâncat de vii, parfumuri care păreau făcute şi cu puţin din sângele meu, ultimul se cheamă Mandragore, mi-a făcut de câte ori mi-am dorit şi de câteva ori ca surpriză cea mai spectaculoasă friptură de berbec, mi-a luat lichiorul preferat, pe care atunci când a plecat să-l cumpere l-a numit ţuică fiindcă aşa-i ziceam eu, oripilându-şi colegele de birou, cele mai bune creme şi… n-are rost să continui. Cele mai…
Foto: Narcis Pop
Paradoxal (sau nu), e omul care mă cunoaşte şi mă simte cel mai puţin, care (nădăjduiesc că şi-a dat până şi el seama că) nu mă iubeşte şi nici nu m-a iubit vreodată şi de la care n-am primit esenţialele alea care m-ar fi făcut să rămân lângă el. Nici măcar una, nici măcar mică sau la început. Nimic, fir-ar să fie. Ieri am dat faţă cu această realitate la care nu m-am gândit absolut niciodată adunat şi concluziv şi m-am îngrozit. Să-mi spună şi mie cineva cum se poate una ca asta.
Apoi, mai e ceva. Acelaşi om e singurul căruia eu nu-i potrivesc niciodată darurile. Sau aproape niciodată. A rezistat vreo 15 ani până să-mi spună, cu frică, ba chiar cu groază, că e minunat tot ce primeşte de la mine, însă pentru… altcineva. Şi m-a durut cumplit. Şi n-am înţeles. M-am tulburat, m-am supărat şi m-am închis. De atunci, nu-i mai fac niciun dar. Bine, între timp ne-am răcit de tot şi definitiv, aşa că nici nu mai e cazul, dar nu pot să uit cât m-a chircit să fiu inadecvată. Nici n-am cuvinte să vă spun. Chiar n-am.
V-am spus toate nimicurile astea ca să vă rog să vă luaţi un mic răgaz înainte de a suprapune un om cu un dar sau cu mai multe. Înainte de a curge pe panta emoţiei consecutive gestului şi, mai ales, înainte de a contopi omul cu darul. Calul troian poate să fie, uneori timp de aproape o viaţă mică de om, numai o biată iapă odârlită şi costelivă.
Cu ani in urma, vazand ca de vreo trei ori la rand fusesem adus la standul cu parfumuri, sa miros acelasi parfum, am rugat vanzatoarea sa mi-l impacheteze, oferindu-i-l sotiei (de atunci), gest facut si in prezenta fetitei ei. Numai ca distinsa doamna, luata prin surprindere de gest, cu o moaca usor trista, ca vedea cat a costat, iar bugetul era oarecum limitat in ziua respectiva, a zis textual: “Of, ce sa mai spun?” La care fetita ei, razand in hohote: “zi si tu multumesc, mami!”
Asta vizavi de cum primim darurile, unii dintre noi…
Da, Sorin.
Ah ce subiect Ana! In primul rand m-ai speriat olecuta caci vad ca si al meu e din cel care imi stie parfumul dar uita sa-mi dea o aspirina cand zac la pat. Altfel, f multi ani, de ziua mea ma suparam tare si plangeam neintelegand cum e asa greu pentru oameni ce mi-au stat alaturi 20 de ani sa cumpere un rahat de carte/cd/pantof etc cunoscandu-mi atat de bine gusturile. Cum mama zmeilor sa-ti dea prin minte sa iei oak din ikea cand performarta mea gastronomica era omleta. Apoi, intr-o zi mi-am luat inima in dinti si le-am spus direct ca daca tin neaparat sa nu vina cu mana goala in casa mea sa ia dracu o sticla de uiski sau sa se vorbeasca intre ei si sa puna banii intr-un plic. De-atunci e liniste si eu imi iau mereu cadoul care-mi place. Eu nu stiu cat de buna sunt in a darui dar cel pot sa spun ca ma straduiesc enorm.
Şi bine faci, Iluzie.