L-am sunat pe tatăl meu, Rada l-a sunat pe tatăl ei. I-am urat și eu „La mulți ani!“ tatălui ei și i-am mulțumit pentru că datorită lui sunt mamă. Rada nu ar fi existat fără noi amândoi. Or, pentru asta îi voi fi întotdeauna recunoscătoare. Și pentru multe altele. Pentru cum îmi bătea textele la mașină cu peste 20 de ani în urmă fiindcă eu refuzam să-nvăț să bat la mașină, ziceam că n-am viteză. Aiurea, nici nu-ncercam. „Sunt dactilografa ta de noapte“, îmi spunea. Ne plăcuse mult amândurora volumul de versuri al Norei Iuga, „Dactilografa de noapte“. Pentru cum învățam împreună pentru examene, când eram studenți, colegi de grupă. La greacă m-ai lăsat să mă descurc singură, dar te-am iertat, să știi. Pentru cum ne citeam reciproc textele și ni le făceam sânge, dar fără să ne atacăm. Pentru că a împărțit cu mine tot ce-nseamnă creșterea unui copil timp de zece ani și jumătate: o schimba, îi făcea baie, îi cânta, o legăna, ieșeam împreună în fiecare seară la plimbare. Pentru că m-a atenționat când am greșit ca mamă, chiar dacă n-am înțeles atunci. Am înțeles mai târziu.
Pentru cum ai fost mereu cu mine când am fost însărcinată și era s-o pierdem pe Rada de trei ori. Pentru cum ai spălat rufe cu mâna și ai luat toate facerile casei asupra ta fiindcă eu a trebuit să stau în pat șase luni, pentru ca Rada să aibă șanse să se nască. Pentru cum ai fost cu mine și lângă mine acum 20 de ani, când primul nostru copil a plecat înainte de a se naște. Pentru parfumul ăla nenorocit pe care mi l-ai cumpărat când eram gravidă, de-am vomitat două săptămâni și nici azi nu-l pot suporta. Pentru cum ai căutat săpun și șampon fără parfum, pentru cum le-ai găsit, chiar dacă pastă de dinți n-ai găsit. Nu exista. Pentru că lângă tine am slăbit și m-am îngrășat mereu cu nonșalanță fiindcă ție nu ți-a păsat, tu ai vrut doar să mă simt eu bine cu mine. Tu ești singurul om din lumea asta în ochii căruia nu m-am văzut niciodată grasă. Dacă aș putea, aș purta ochii tăi din acest motiv.
Pentru glumele noastre care sunt numai ale noastre și care vor fi întotdeauna numai ale noastre, fiindcă noi avem intimitatea a 15 ani de viață trăiți împreună, iar asta e o mică veșnicie. Pentru că, la naiba, nu știu ce din galaxia asta a rămas netocat de noi doi în bucătărie, la o cafea de-a ta, doi litri, și un ceai de-al meu, trei litri, și la o țigară, minimum două pachete pe sesiune de bârfă. Pentru felul în care-am divorțat noi: ne-am mâncat sufletele, dar nu s-a văzut nimic în afară, fiindcă amândoi avem oroare de circ. Pentru faptul că fii-ta mă face să râd chiar acum când scriu și-i zic să mă lase să termin textul ăsta, iar ea-mi răspunde, fix în stilul tău: „Plânge-mi-aș de milă!“.
Pentru că mi-ai spus povești, mai ții minte începutul ăla de basm „Ileana Cosânzeana se ruja ca o vampă?“ Pentru că ai bătut cuie în tocul ușii, ca să-mi lași acolo pătrățele de hârtie de dragoste. Pentru că mi-ai făcut masaj la noadă în timpul examenului de licență, când eram în plină criză de lumbago. Pentru că fata noastră n-a trecut prin ruptul copilului în două, din cauza orgoliului părinților. Pentru că e nebună și ca mine, și ca tine, dar nu e ruptă la suflet. Pentru că mi-ai tradus multe texte din engleză. Pentru că ai fost cu mine și lângă mine când am fost bolnavă. Pentru că ai făcut gluma aia de căcat acum trei zile în mesaj, iar eu te-am sunat și te-am înjurat râzând, iar Rada s-a bucurat că mă-sa și tac-su vorbesc normal, că nu au șpan pe limbă când vorbesc unul cu altul. Așa cum mereu vine să stea cu noi doi în bucătărie, când vii tu pe la noi, de nu putem bârfi și noi ca oamenii din cauza ei. Dar știu și eu, cum știi și tu, de ce vine. Pentru că se simte bine în liniștea aia dintre părinții ei.
Pentru că ai vrut și tu, cum am vrut și eu, să trecem peste momentele noastre grele, alea care ne-au despărțit, după ce-am trecut atât de greu amândoi prin ele. Pentru că ai înțeles și tu, cum am înțeles și eu, că noi suntem exact genul ăla de combinație bărbat-femeie care scoate ce-i mai urât unul din celălalt, că nu ne potrivim, fir-ar!, să fim împreună în aceeași casă, dar, cumva, suntem și vom fi mereu împreună în aceeași viață. Pentru că am învățat multe cu tine și de la tine. Am stat odată și m-am gândit dacă atașamentul meu față de tine are legătură numai cu faptul că ești tatăl Radei. Și mi-am dat seama că nu. Noi doi am trăit atâta tinerețe și-atâta nebunie la un loc, am crescut, cu-atâta bucurie și cu-atâta durere, împreună, încât avem culoarul nostru de aer pe lumea asta. Îți mulțumesc pentru el.
P.S. Vezi că asta a-nceput să se strâmbe ca tine.
Excelent! Niciodata nu am citit un text atat de plin de bun simt… Felicitari!
Din nefericire am cunoscut fiinte crescute doar de mame “parasite” care n-au fost in stare sa se apropie de altcineva decat de niste pisici pentru ca mama lor facea albie de porci tot ce era barbat in lume…
Nu e usor sa traiesti in doi dar nici singur nu e o fericire prea mare…
Succes!!!!
Mulțumesc.
Mi-e tare bine când îți citesc articolele,te-as citi itr-una.
Cum sa fac?
Intri aici și citești. Altă metodă nu știu.
E minunat. Îndrăznesc sa te întreb ceva. Il mai iubești? Ai mai putut iubi pe altcineva la fel? De ce 2 oameni care împart creier, trup si suflet nu găsesc calea de a nu trai despărțiți? Întreb pentru ca si eu trăiesc aceasta rupere… dintr-o mare iubire si cu un copil minunat.
Iubim de fiecare dată la fel și altfel. Fiindcă suntem la fel și altfel și noi înșine.
Uneori, despărțirea e singura variantă. Te gândești ani în șir la ea, încerci orice și totul, dar despărțirea este cea mai bună soluție. Și însăși despărțirea este o formă de manifestare a iubirii și prețuirii.
Foarte frumos ai scris!O declaratie de dragoste pentru un tata din partea unei mame!Doi oameni care au facut un copil si care in ciuda faptului ca nu mai sunt un cuplu,stiu sa fie prezenti in viata copilului lor.Un model de inteligenta, de respect,de frumos si de echilibru ! Merci!
Și eu merci.