Un indian cu turban

N-am ştiut despre mine că nu fac diferenţe între culorile maşinilor. De fapt, nici nu-mi pusesem problema. Până-ntr-o zi.

Mă văzusem cu un domn c-o seară-nainte, dar, fiindcă nu terminaserăm ce-aveam de plănuit, am decis continuarea grabnică. A doua zi. Mă condusese acasă cu maşina domniei sale, dar eu sunt atentă la oameni, nu la maşini. Adică nu la cum le cheamă şi ce culori au.

Am vorbit să ne vedem după ce ieşeam de la birou. Că vine şi mă ia din faţa… instituţiei. Aşa c-am ieşit regulamentar de la serviciu şi-am rămas în stradă. Nu era loc circulat de oameni pedeştri, drept care trotuare nu erau acolo. Nici azi nu sunt.

Am stat cumva deoparte, adică nu chiar în drum. Telefonul a sunat. „Vin acum. Eşti în faţă?“. Chiar acolo.

Foto: Andrei Cartas

În două-trei minute, lângă mine, a oprit o maşină bej. Am văzut cum se deschide portiera şi-am urcat în grabă, că acolo nu era loc de oprit. Maşina a pornit încet. M-am potrivit frumos în scaun şi-am dat să-mi pun centura şi să salut. Însă ochiul meu stâng a observat ceva în neregulă.

La volan, un indian. Cu turban. Zâmbea frumos, paşnic, elegant. N-aş putea identifica amestecul emoţional care a irumpt din mine.

– De ce-ai oprit?

– De ce-ai urcat?

– Opreşte naibii! Aştept pe cineva.

– În maşina mea?

Râdea în hohote, a-ntors şi m-a dus de unde mă luase. Turbam de furie, aşa că n-am vorbit nimic cu el. Când am ajuns, mă aştepta luătorul de drept. Am coborât din maşina indianului, dar nu l-am salutat. Încă-i auzeam râsul.

M-am urcat în cealaltă maşină, am văzut acum că era verde-nchis, fir-ar, chiar foarte-nchis!, m-am uitat bine la omul din stânga mea şi-apoi am expirat, cred, tot aerul adunat peste zi.

M-am relaxat-afundat în scaun, eram în siguranţă. În sinea mea, am început să râd, dar nu eram pregătită să mă iert. Nu încă. Şi-aud:

– Aşa, deci. Poţi fi culeasă simplu, fără niciun efort. Ca o pară.