Avea bunicu-meu, Ioji-bacsi ăl bătrân, c-aşa-i zicem şi lu’ taică-meu când face pe înţeleptul cu noi, o casă cum numa’ una mai e azi în Clopotiva, şi-o făcură ăştia de curând muzeu. De fapt, el era străbunicul meu, dar nu ne plac, copii când suntem, cuvintele lungi. Bătrânul avea binişor peste doi metri şi era filiform, cu păr alb, luptase-n Primu’ Război şi era bilingv: germană şi maghiară. Dădea şi româneşte, nu rău, da’ cu accent. Plus că româniza toate cuvintele de-i ieşeau în cale. Venise din Război fără veste şi-şi găsise nevasta cu altu’, gata măritată, nu în ambiguităţi. S-a supărat şi-a căutat la casa Kiss muiere. A găsit-o pe bunica, mai mare decât el cu unsprezece ani, pe care n-am cunoscut-o, murind ea în ziua în care m-am născut eu. Drăguţa me îi spunea el când o povestea.
Ne duceam o dată pe an acolo, în vacanţă. Ai mei erau tineri-tineri şi năstruşnici. Mergeam cale lungă din Regat până acolo, ajungeam prin dimineţi, bunicul deschidea porţile cele mari, ferecate cu un drug uriaş, de fier, şi ne primea. Ne aşeza pleduri şi dune şi ne culcam în iarbă. Cuvinte pentru mirosuri nu am. Tre’ să vă spun cam pe unde e Clopotiva şi cam cum este. Să fie pân’ la Sarmi vreo trei kilometri, poate un pic mai mult, peste dealuri, i-am făcut cu pasul. Un kilometru e până la intrarea în Parcul Naţional Retezat, adică aproape de Gura Zlata. De la Haţeg, sunt vreo 14, iar până la Caransebeş e cale lungă.
Prin sat trece un pârâu. N-are nume sau nu i-l ştiu eu. Prin faţa casei noastre. Acolo am văzut şarpele cu floricele şi-am vrut să-l pup pe ele. Aveam cinci ani jumate. Era august şi-o seară frumoasă. Ai mei şi Ioji-bacsi m-au lăsat să stau cu ei pe târnaţ. A, tre’ să vă spun. Casa avea un fel de etaj, că parterul era o cămară imensă, o parte, iar cealaltă era un cuptor unde făceam colaci pe drugă. Etajul era locuit. Târnaţul este un fel de pridvor, de fapt, un balcon de lemn care cuprinde trei dintre cele patru laturi ale casei. Tavanele camerelor erau nişte bârne imense, date cu baiţ sau numai foarte vechi, sfârşit de secol XIX.
Ăi mari ieşeau seara să vadă munţii şi să povestească. Din cauza tentativei de pupare a şarpelui, m-au pus într-o miţoasă şi m-au întins pe-o laviţă-n târnaţ. Lângă ei, să fie siguri. Mai somn decât cel cu poveşti la cap nu cred să fie. Şi-ar fi fost el deplin, dacă n-aş fi auzit ceva ceartă din sălaş. Ceea ce prin părţile astea se cheamă gard, acolo este o construcţie, e, nu v-aşteptaţi la murus dacicus, ci la fâşii de copaci, aşezate transversal, adicătelea nu pe înălţime. Zi tu, muză, că eu îmi declin competenţa.
Pe drum veneau doi oameni. Un bărbat cu muierea lui. Beţi-cuşmă. El se legăna cătră pârâu, ea se priponea de zidul Fărcăşonilor, vecinii noştri din sus. Şi-ăi din jos tot Fărcăşoni sunt, că-s rude-ntre ei. Bărbatul suduia, da’ nu cu poftă, ci cu năduf. Femeia scotea nişte sunete ca nişte gemete adânci. Le-am auzit la beneficiarii de frecţii sănătoase, aplicate de femei decise şi vârtoase, care-ntorc şi fân. Le-am mai auzit eu şi prin pereţii de la cămin, dar cred că sorgintea le era alta. În fine.
Ea, la un moment dat, cade. El merge-nainte, înjurând paşnic şi relativ coerent. Avea şi pălărie, îmi amintesc. Apoi, se uită-n dreapta, căutând-o pe ea. Nimic. Se-ntoarce. Greu. Era la deal. Apleacă genunchii, să-şi uşureze urcuşul, şi ajunge la ea. Încearcă s-o ridice. Poate. Femeia se sprijină şi geme uşor. Ca-n filme. El se enervează şi-o mustră.
– Calşi-te, de beţâcă!
O ţine lângă el şi-i imprimă ritmul. Pornesc nehotărâţi. Ea-şi lasă capul mai mult pe pieptul decât pe umărul lui, bărbatul se scutură, dar n-are putere s-o respingă. Noapte-păcură. Lumină, doar la noi. Oamenii de pe drum se uită către bec, el lasă capu’-n jos, ea nu mai face diferenţe. Şi cade iar, când el o lasă pentr-o clipă fără sprijin. Ai mei îl întreabă pe Ioji-bacsi cine sunt ăştia. Orela şi George, beţivii satului, îi lămureşte el. Mama zice că Orela e un nume frumos. Bătrânul îi răspunde că e varianta locală pentru Aurelia. Şi iar ne uităm după ei. Toate astea s-au întâmplat preţ de câţiva metri şi multă răchie. Că timpul lor era încătuşat cu totul în picioare. George se uită la femeia lui căzută şi ştie că nu mai are putere s-o anine iar de el. O lasă acolo şi pleacă de vale. Ai mei vor să meargă s-o ridice. Bunicul le face semn greu, cu mâna. Şi le şopteşte că nu s-a terminat.
Şi chiar nu. A trecut mult, mult, dar George s-a întors c-o roabă. A potrivit-o lângă nevasta care dormea din toate puterile şi a început s-o îmbarce încet şi apăsat, pe membre. Dar dormitul de băutură e inert aproape ca un mort. Ce dacă nu-i şi ţeapăn. E greu şi moale. Iar Orela, fie iertată dimpreună cu George-al ei, era femeie de la munte, nu vreo stârpitură.
– ‘Tu-ţi răsăritu’ tău, Orelă, băga-s-ar dracu’-n tine de muiere, scoală! Scoală, tu, n-auzi?! Scoală!
Orela a-nceput să geamă, iar el o îndesa mai abitir în roabă, transpira şi suduia, i-a căzut şi pălăria peste femeie, a scuturat-o dur atunci, femeia, nu pălăria, şi-a reuşit după prea multă vreme s-o pună pe Orela-n roabă, şi toată, nu în porţii. Noi, sus, am răsuflat uşuraţi. George, înjurând de porţile iadului şi-ale raiului, împreunate, mergea mult mai greu decât înainte, că roaba plină era tare grea. Îl asuprea. Dar nu s-a lăsat. A mai scăpat-o pe Orela de câteva ori, răsturnând-o când în pietre, când pe vreun podeţ, i-a mai lăsat şi capul atârnând peste margini, dar nici prin gând nu i-a trecut s-o abandoneze. Ori nu s-a auzit. Printre gemetele ei mai mult oftate şi vorbele lui spurcate, trăbă c-au ajuns acasă fiindcă satul a tăcut a doua zi a obişnuinţă.
Daca avea transportul asigurat inseamna ca isi permitea sa bea fara griji. Era o roaba rezistenta si performanta, asa-i?
Probată des.