Marin zugravu’

Voi ştiţi că sunt fată cultă, cedracu’. Şi, tocmai de-aia, n-aveţi cum înţelege de ce m-am lipit eu nu de Marquez, ci de Florentino Ariza, dar fix ca marca de scrisoare. Mă topeşte Florentino, mă induioşează, mă face să mă simt frumoasă, secsi, dăşteaptă, dracusămăia, mişto de tot, unică, habar nu am de ce. Numele lui nu-mi place, Bardem a făcut treabă onorabilă, dar nespectaculoasă, Gabriel Garcia a fost mult prea bun în paginile alea, teribil de bun. Mă rog, gusturi. Sau femei, cum vreţi.

Dar Florentino nu iese din tiparul livresc, adică toate fierbinţelile alea de vi le declarai sunt chestiuni de cap în cap, nu coboară nici până-n gât. Altul e bărbatul, necunoscut, trebuie să mărturisesc, pe care femeia mea, adică femeia care mă locuieşte pe mine sau mă-nchiriază ori mă stăpâneşte, că asta face cu rându’, îl are ca obiect de oftat. Bărbatul ăsta e înfipt în măduvă. Deşi rătăcitor.

Îl cheamă Marin şi e zugrav. Repet, nu-l cunosc. Mi l-a povestit, acum vreo şase-şapte ani, o femeie frumoasă şi oacheşă, căreia-i străluceau ochii în aşa fel, când îmi vorbea de el, încât am avut impresia că-i văd retina. A ei. Lui mi s-a părut că-i simt aroma. Pe ea n-am cum s-o uit, mi-e dragă, dar el n-ar trebui să fie altceva decât o poveste spusă la o ţigară. Două, de fapt, cred.

Totuşi, femeia care-l iubeşte şi astăzi pe Marin mi l-a făcut mai viu decât pe orice viu şi mai Ariza decât însuşi titularul. Ce ţin eu minte din Marin zugravu’? Că râdea tare şi vârtos, că avea obiceiul să cânte-n somn, că avea mâini mari, aspre şi crăpate, că îi strângea ei mijlocul până dincolo de durere, că mânca mereu c-o poftă de căpcăun, că mirosea a busuioc şi-a frunze de tutun, uscate pe gard, la poartă, că lua picături din ploaie şi le îndesa în gură şi că se rădea cu briciul.

Dar mai mult nici nu-mi trebuie. Sau nu e cu necesităţi aici? Nu.