Acum ceva vreme, invitată fiind la un eveniment internaţional, Vicenzaoro Winter, am avut de ales între două companii de avioane, cu două rute: Lufthansa, prin München, şi Alitalia, prin Roma. Am ales compania cunoscută şi aeroportul prea bine cunoscut, respectiv Lufthansa şi München.
Am ajuns cu două ore şi jumătate înainte de zbor la Otopeni. Către München era anulată cursa; aeroportul şi oraşul erau cotropite de zăpadă. Bun, mă aşez la o imensă coadă la Lufthansa, hotărâtă să ajung în ziua aia la Veneţia, unde eram aşteptată de organizatori pentru a merge la Padova, unde era hotelul de şedere.
Lumea de la coadă era cam disperată: unii plecau în SUA ori Canada, aşa că erau complet daţi peste cap. Cei care voiau să ajungă doar la München erau negri de supărare. Le-am dat prioritate americanilor şi canadienilor, vorba vine, de fapt, români care mergeau într-acolo, că aşa mi s-a părut normal. Mi-a venit rândul şi mi-au găsit un loc la Austrian Airlines, prin Viena, dar cu o întârziere de două ore. Refuzul n-a putut fi luat în vreun calcul.
Mă grăbesc, fiindcă zborul era mult mai devreme, şi ajung la poartă în timp confortabil. Evident, avionul de la Viena nu venise, şi acolo era viscol mare, aşa c-am mai aşteptat vreo 45 de minute până la îmbarcare. I-am anunţat pe italieni în legătură cu schimbarea şi-am căutat să-mi trag niţel sufletul.
Aveam loc spre culoar. M-am aşezat, iar bărbatul venit în fugă în urma mea se aşază la rându-i, spunându-mi că mă roagă să nu mă supăr, dar mă va ruga să mă mai ridic o dată după ce se va fi aşezat toată lumea, ca să-şi pună şi el trenciul sus. M-am potrivit la loc şi am început să citesc. El a urmărit mişcarea generală, iar când a văzut că toţi erau pe scaunele lor, m-a rugat să-l las să-şi pună haina. M-am ridicat, s-a ridicat şi, în timpul ăsta, i-a adresat câteva cuvinte unei fete frumoase care stătea pe acelaşi rând cu noi, la mijloc, pe celălalt set de trei scaune, paralel. L-am întrebat dacă nu ar vrea ca eu să mă mut pentru ca ei să poată sta alături.
M-am tot gândit în fiecare dintre zilele care au trecut de atunci cum v-aş putea traduce reacţia lui. A fost o interjecţie prelungă, cu tot aerul din navă tras în piept şi şuierat apoi a surpriză, bucurie, ba chiar fericire. Au urmat schimbul de locuri şi mulţumirile. M-am uitat la toţi cei care fuseseră martori la scenă şi-am văzut că aveau acelaşi surâs. În mod sigur, şi al meu trebuie să fi fost la fel. Cei doi s-au aşezat unul lângă altul şi-au început să-şi vorbească încet şi liniştit. Parcă nu intimitatea era prima care străbătea aura lor, ci împărtăşirea. Niciodată nu mi-a fost mai clar, la o primă şi dinamică vedere, că doi oameni se iubesc frumos. Şi nu ştiu nici acum de ce, însă m-am bucurat tresărind. Şi acum, când scriu, mi-e la fel, iar asta li se datorează numai lor. Se pare că dragostea adevărată nu rămâne niciodată singură acasă.
P.S. Am uitat să vă spun că, la aterizare, mai vorbind noi pe deasupra scaunelor şi gesticulând, am văzut că aveau inele identice, pe degetele dedicate. Hmm… cum de mi-a scăpat tocmai asta?
