În afara revelionului din 1991, nu-mi amintesc să fi purtat eu fustă scurtă vreodată. Şi pe-aia am pus-o fiindcă a insistat bunica mea, Maria. Fusese a ei şi o purtase până puţin după naşterea mea. Avea 43 de ani când m-am născut eu şi, dintotdeauna, 1,50 metri. Pentru ea, nu era o fustă scurtă.
Pe urmă, a trecut timpul şi singur, şi cu mine-n dinţi, aşa c-am ajuns la 32 de ani când am îmbrăcat-o pe următoarea. Să fi avut doi centimetri deasupra genunchiului, dar, după toţi anii în care nu ieşisem din maxi, trăgeam de ea aproape obsesiv-compulsiv atunci când am luat-o prima dată.
Foto: Costică Acsinte
În seara aia rece, era a doua aşezare a fustei de blugi. Am ieşit de pe Mendeleev şi m-am urcat în al doilea taxi din rond. Mi-am potrivit corespunzător stânga şi dreapta trenciului, acoperind, cu gesturi sigure, zic eu, genunchii înciorăpaţi negru-mat. Sobrietate înainte de toate, maturitate ioc.
Taximetristul era bruneţel şi cu vreo cinci, hai, şapte, ani mai tânăr decât mine. Sau aşa m-am învăţat eu, să văd întreaga lume binişor mai crudă la vârstă. Ca să ştiţi de ce mi s-a dus vestea de-nţelegătoare, iară nu tolerantă, dară despre diferenţa asta poate vorbim altă dată.
Frumos ar fi să recunosc că eram cam înnorată. Iar asta ţinea de câţiva ani. Cum o dădeam, cum o-ntorceam, tot nu mergea. Vorbesc despre „acasa“ mea. Şi cu cât mă străduiam mai tare, cu atât săpam mai pe-alături. Cu deznădeje făceam asta, dar nu m-aş fi oprit nici măcar în somn. La pachet cu un mare gol.
Aşezată deja confortabil în taxi, aşteptam să se inventeze o altă cale lactee şi să dureze câţiva ani-lumină drumul spre casă, altfel, scurt. Dar nu. În schimb, şoferul încerca să facă un pic de conversaţie. I-am răspuns cuminte şi frumos, sperând să fie mulţumit şi să se oprească. Dimpotrivă.
Nu ştiu cum s-a făcut totuşi, dar mi-am dat seama destul de repede că taximetristul îmi făcea un fel de curte. Zic repede fiindcă de obicei, la mine, să-mi dau seama de aşa ceva durează ani. M-am felicitat în gând pentru promptitudine şi-am continuat să-i răspund omului, delicată, neutră, oarecum reţinută, adică fix cum nu sunt eu, ca să-nţeleagă limpede că nu.
Altfel, i-am admirat curajul, aşa cum fac de fiecare dată. Şi-am ajuns şi-acasă. Omul, cu mâini sigure, caută în torpedou o carte de vizită, o-ntoarce pe verso şi scrie, mare şi caligrafic, ceva pe ea. Ştiam deja că unii taximetrişti mai fac asta, deci nimic inedit. Însă el mi-a întins-o ca pe-un inel de logodnă, mândru de scrisul lui frumos, nume şi număr de telefon, spunându-mi:
– Mi-ar face o foarte mare plăcere dacă, de azi, m-aţi suna de câte ori aveţi nevoie de taxi şi cea mai mare bucurie dacă m-aţi suna când nu aveţi.
M-am uitat pe literele frumoase, pe „R“-ul cu vignetă şi pe cifrele aproape desenate. Un nevinovat lângă o dezabuzată. Şi fiindcă aveam starea aia care nu mă lasă să spun exact ce-aş vrea, m-am simţit ultimul om de pe faţa Pământului atunci când m-am auzit:
– Nu, mulţumesc, Radu am acasă.
Aboslut genial! Am patit si eu ceva asemanator dar nicidecum la fel de savuros!
Taximetristul “meu” si-a amintit ca m-a mai luat si din alta parte – acum ma lua de la mama de acasa – sa ma duca la birou! Si si-a amintit si de unde! (de la mine de acasa!)
Am primit si eu carte de vizita dar n-am avut curajul sa-i zic drept in fata ca n-o sa-l mai sun niciodata! Nu unui om care mi-a memorat chipul si adresele pe unde ma vantur deseori!