Bețivu’ cu lavandă

Era cam șase jumate după-amiaza pe strada aia îngustă, lăturalnică, când ajunsesem la capăt, acolo unde în ea se proptește o alta, tot subțire, tot dosită, numai că așa de spartă, că era într-o iarnă să mă calce un taxi care aproape s-a prăbușit într-o groapă, iar șoferul, în încercarea de-a evita hăul, mai c-a dat peste mine.

Mergeam ieri pe-acolo, mergeam repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că n-am învățat agale. În fața mea, un bărbat. Pe jumătate întors, bea parcă apă vie dintr-o sticlă de plastic, mare și verde. Așa mult îi plăcea sau așa sete îi era, c-a scofâlcit, sub ochii mei, sticla cu gura. În mâna liberă, dreapta, ținea o pungă neagră, de-aia de cincizeci de bani, căreia odată, demult, i se zicea pungă de-un leu. Asta în leii altor vremuri. Din punga aia ieșea un buchet imens de levănțică, o tufă.

M-am oprit, ca să nu-l sperii, nu mă văzuse, mi-era că se-neacă dacă îl distrage ceva de la băutul ăla intensiv. Dar s-a întors el spre mine și m-a văzut cum îl privesc. A luat sticla de la gură, i-a înșurubat încet dopul și-a ascuns-o la spate, rușinat. A lăsat ochii-n jos și, nu știu cum, pe drumul ăla, și-a văzut cealaltă mână, aia cu punga plină de flori. Cu un gest de copil prins cu praștia, a lăsat să-i scape sticla, și-apoi, cu amândouă mâinile, a deschis punga în fața mea și m-a rugat să iau câte flori vreau. „Am fost la un prieten, avea de-astea-n curte, mi-a dat și mie.“

M-am apropiat să-mi aleg, iar el și-a ținut respirația. Am ales repede, i-am mulțumit și am rearanjat amândoi florile din pungă. Am făcut doi pași în spate, să-i mai mulțumesc o dată, dar și ca să poată respira. Când a dat drumul aerului, i-au ieșit un oftat și-un zâmbet. Atunci am văzut c-avea ochii albaștri și pistrui. S-a aplecat după sticlă, a ridicat-o și-a pus-o, cu un gest de conte, în tomberonul de-alături. A strâns apoi punga la piept, a făcut o reverență și-a mai zâmbit o dată. N-a mai zis nimic, n-am zis nici eu, mi s-a părut cel mai frumos om cu lavandă pe care l-am văzut vreodată.