În tot timpul ăsta, mămica nu stătuse o clipă. Robotise întruna. Scosese platourile din frigider, ornase icrele cu feliuţe minuscule de măsline, scuipase puţin pe paharele de vişinată, pe unde mai apăruseră pete de la Paşte, şi le ştersese apoi cu colţul capotului (dacă nici ea nu era curată, nimeni nu mai era, casa ei era far-ma-ci-e), iar salamul îl cuprinsese cu mâini încă vânjoase şi-i trecuse lama cuţitului prin fix 18 locuri. Vor fi şase, deci trei felii de fiecare sunt mai mult decât suficiente că doară n-or veni toate nemâncate, ei, drăcia dracu’. Apoi, îşi făcuse pedichiura, după ce ţinuse o vreme picioarele în acelaşi lighean cu Burov, să i se mai înmoaie călcâiele şi să meargă mai uşor pensula pe unghiile întărite. Uite că putu singură.
Costache zâmbea timid din poza de pe hol, făcută în toamna lui ’67, când pe el îl făcuseră colonel. Veta se uită la el cu obidă şi amărăciune. „Bine ţi-o fi pe unde eşti! Dar parcă poţi să ştii…“
Ajuns în faţa blocului, pe Costăchel îl apucă număratul. Aşa făcea el, număra din cinci în cinci când avea să-i comunice mămichii vreun lucru important. Chemă liftul şi, până să-şi şteargă pantofii de noroi pe preşul din faţa uşii, ajunsese deja la 345. Se hotărâse să urce ultimele două etaje per pedes. Mens sana in corpore sano, îşi mai zicea el, ca să amâne numărătoarea.
Apasă clanţa şi iată-l înăuntru. Mămica îşi suflă peste degete ca să i se usuce oja mai repede. Bigudiurile sunt încă pe cap.
–Sărut-mâna.
– Mamă, ia şterge-te tu bine pe picioare, descalţă-ţe şi treci de-mi desfă şi mie bigudiurile, că acum ne pomenim cu ele la uşă.
Costăchel se gândeşte să profite de apropierea aceasta nesperată şi, cu buclele mămichii în mână, să pronunţe numele cel de neauzit şi de nerostit.
– Puiule, cred că mi-a picat cam greu iahnia aia. Era prea pipărată. Ai avut dreptate tu. Mă cam ustură prin stomac şi parcă-mi forfotesc şi maţele. Ce grozăvie. Şi aşa, dintr-odată, mi se ujică pe gât în sus. Au, nu mă trage aşa tare!
570, 575, 580, 585, numără în gând Costăchel şi, simultan, flexează uşor degetele de la picioare.
– Ia un Dicarbocalm, mămică. Şi, dacă tot eşti acolo, mai ia un tacâm… şi vocea îi piere într-un gâjgâit de neînţeles.
– Ce mormăi acolo? Ori vorbeşte clar ca omu’, că doar nu degeaba ai făcut cursuri de dicţie şi de horatorie, ori taci ca mormolocul!
– Ziceam să mai iei matale un tacâm din dulap…
– Păi, ce-ţi veni? Ia mai numără-le o dată, că nu se egzistă să fi pus în minus.
– Mămică, mai vine cineva… apucă să bolborosească Costăchel, şi glandele sudoripare şi salivare i-o iau razna, înecându-l în fluide şi-n ruşine.
Prea târziu! Vocea lui Costăchel fu acoperită de sunetul ascuţit al interfonului. Ajunseseră deja şi tot planul îi fu dat peste cap. Cum oare va mai putea aduce vorba de Geta? Simţi o durere ascuţită în stomac. Ah, gastrita simţea deja prezenţa tuşicilor!
Intrară pe rând, într-o gălăgie de nedescris. Mai întâi Nuţica, apoi Jeana, Tănţica şi la urmă Mioriţa. Intraseră, ca de obicei, în ordinea descrescătoare a vârstei.
– Bine v-am găsit.
Stolul greoi se îndreaptă fâlfâind din buze spre Costăchel. Urmează cele opt ţocăituri, serie dublă, şi pentru mămica una. În total, treizeci şi două, ca să fim precişi. Pe Costăchel îl ia cu leşin, gastrita îl muşcă, gândul la Geta parcă-i hărtăneşte ficatul, iar mămica pare destul de bucuroasă de revedere, deşi se cam ţine de burtă dintr-o parte.
– Ce-mi plac mie aniversările astea. Ne mai adunăm şi noi, mai stăm de vorbă… Ia zi, nepoate, ai şi tu o fată? îl întreabă Jeana, romantica grupului, fată bătrână, excelentă cusătoreasă şi dantelăreasă.
Costăchel aude întrebarea asta de 35 de ani încoace. Şi acum face la fel ca-n alte dăţi, rânjeşte cu un amestec de timiditate şi de om care ştie ceva, dar nu vrea să spuie.
– Mare pişicher eşti! zice Mioriţa şi-l apucă de obrajii cei imberbi.
– E una de tot vine pe aici, dar nu ştiu ce vrea, sare mămica în vorbă.
Nuţica, văduva unui gestionar de la Timpuri Noi, intervine cu asprime:
– Turi, tu să caşti bine ochii pe cine laşi în casă. Că nu se ştie în ziua de azi şi fiu-tău e pezevenghi mare şi una-două îl îmbrobodeşte vreo curviştină. Să vie una aici, în casa ta şi-n lucruşoarele tale, nu e de ici, de colea.
Costăchel simţea că i se taie răsuflarea. Cum să se fi gândit că ar fi putut Geta să stea la masă printre viespile astea bătrâne? Durerea din stomac era din ce în ce mai intensă. Obrajii dădeau să explodeze sub presiunea mărită a sângelui clocotit. Trase adânc aer în piept, apoi îşi simţi genunchii moi şi prea slăbiţi pentru a mai putea susţine greutatea apăsătoare. Se prăbuşi într-o bolboroseală înspumată, lăsându-le pe tuşici şi pe mamiţa cu gurile căscate.
– Are o cădere de calciu! Fugiţi! Săriţi! se sperie Jeana.
Foto: Costică Acsinte
Tuşicile se buluciră toate în jurul lui Costăchel, în timp ce mămica o luă la goană – vorba vine – spre baie.
Nuţica, mai ageră la minte, dizolvă repede nişte zahăr într-o ceşcuţă de apă şi i-o vârî lui Costăchel pe gât.
Tocmai atunci sună soneria. Geta nu mai dansa kazacioc, dar se mută de pe un picior pe altul, ascultând cu înfrigurare, fără să înţeleagă mai nimic, zarva din casă. Mămica e în baie, duce o luptă crâncenă, Costăchel e semileşinat, aşadar Nuţica preia frâiele şi vine să deschidă uşa, nu înainte de a privi suspicioasă pe vizor.
– Dumneata cine eşti şi ce doreşti?
– Eu sunt Geta, logodnica lu’ Costăchel, zise ea stânjenită, plimbând dintr-o mână în alta punguţa cu deodorantul scump pe care i-l luase sărbătoritului. Na, trebuia să-i arate odată că are gânduri mari cu el.
Mămica auzi din baie: „Cuuuum?!!“
Tuşa Nuţica, confuză la maxim, nu mai ştiu dacă s-o chestioneze pe Geta sau să aducă sărurile. I le dădu, totuşi, pe la nas, băiatului, într-un târziu: „Costăchel, mamă, ai musafiri!“ Costăchel deschise ochii şi leşină din nou.
Geta, îmbrăcată cu rochia cea nouă şi parfumată bine, deci cu un pic mai mult self-esteem (citise cuvântul ăsta într-o revistă şi îi plăcea să-l folosească chiar şi în gând), îşi luă inima în dinţi: „Doamnă, eu pe Costăchel îl vreau de bărbat! Îl iubesc de muuult tare! Şi nu mai poci sta făr’ de el!“
Costăchel nu era leşinat. Se prefăcea doar. Cu laşitatea-i caracteristică, simţise înainte să apuce gândul să prindă trup că aceea e o situaţie fără ieşire, că a împătrat-o, până aici i-a fost, s-a dus traiul lui cel liniştit, legănat de molatecii sâni ai Veturiei şi de mâna ei cea de fier. S-o rezolve mămica şi mătuşile cum or şti mai bine. Şi, aşa cum i se mai întâmplase prin adolescenţă, în două-trei rânduri, se aruncase la podea fără să-i mai pese de durerile de spinare ulterioare. Ceea ce poate fi privit, oarecum, drept act de curaj în familia Gudurău.
Mătuşilor nu le venea să creadă ce aud. În familiile respectabile, nu au loc astfel de scandaluri. Ruşinile sunt zdrobite cu înţelepciune, măturate temeinic sub covor, nu se arată şi în niciun caz în zi de praznic împărătesc.
Tănţica, tuşica venită special de la Tecuci cu acceleratul de 7 dimineaţa, nu apucase să zică nimic până atunci. Consideră că e momentul să intervină pentru a cuceri şi ea un dram de autoritate, ce-i fusese mereu refuzat, mezina familiei fiind.
– Duduie, ce te îndreptăţeste pe mata să vii cu asemenea pretenţiuni în zi de sărbătoare şi să strici casa unor creştini cumsecade?
Mămica era tot în baie. Dicarbocalmul nu apucase să-şi facă efectul, Costăchel nu probase pijamaua de diftină veritabilă, „Iorgule, unde eşti, să vezi ce-am fost şi ce-am ajuns?!“, ce să mai, toate îi merseseră pe dos în ziua aia.
Georgeta îşi dădu părul platinat după ureche, îşi drese glasul în timp ce, din baie, se auzea mămica icnind:
– Mai întâi, să mă prezint. Sunt Georgeta Turcitu, profesoară de geografie, gradul I şi salariu de merit, fiică unică de inginer la Drumuri şi Poduri şi de mamă casnică. Eu şi Costăchel – Costăchel, ţi-e bine? – întreţinem de câteva luni o fructuoasă relaţie de prietenie, relaţie ce s-a consumat, pot zice, în chipuri dintre cele mai fericite.
Georgeta se săturase. Nu mai avea timp de pierdut şi, vorba ceea, nicio onoare de recuperat. Icrele se îngălbeneau pe masă, sticla de Frutti Fresh frez pierdea acid, fâsâind mai ceva ca o învârtoşare de sexagenar, iar salamul de biscuiţi începea să se usuce şi el pe la margini. O ciudată toropeală îi cuprinsese pe toţi, nimeni nu mai zicea nimic. Din plăsuţa Getei venea un iz de Malizia Uomo.
Costăchel zăcea în continuare cu capul sprijinit de vitrina cu bibelouri. „Iubire, bibelou de porţelan“ îi răsuna lui în cap şi nu putea spune neam de ce. Ce iubire avusese el? Ce fiori îi curentaseră trupuşorul lui cel scăldat în Burov şi alifie chinezească din fragedă pruncie? Ce femeie îi prinsese lui capul între sâni şi îl trosnise acolo, până când i se stinseseră gândurile cele triste? De câte ori petrecuse el de Revelion cu o femeie, muindu-şi buzele în şampania Angelli de piersici? Numai de Zarea avusese parte, cu mămica, mătuşile şi, din când în când, prezenţa fantomatică a unui umăr decorat.
Costăchel îşi aminteşte de fata de la mezeluri şi de unghiile ei roase pe aparatul de tăiat parizer. „Iubire, bibelou de porţelan“. Avusese şi el bibeloul lui, de porţelan făcut la Apulum, adică la Alba-Iulia, dar nu se grijise de el. Ţăndări s-a făcut, iar mămica avusese grijă să-i umple inima cu pâslă.
– Să servim ceva, zice Jeana, înviorată deodată. Se aşază toţi la masă, chiar şi Costăchel, livid ca o merdenea necoaptă.
Geta căpătase dintr-odată forţe nemaivăzute. Era gata să le apuce pe toate tuşicile de păr şi să măture casa cu ele, dacă situaţia ar fi impus-o. Simţea că prin venele ei de iapă odârlită începe să curgă sângele unei superfemei. Nu degeaba fusese ea în mai toate masivele muntoase ale ţării, ba o dată chiar şi-n munţii Tatra, prin studenţie.
Începură să înfulece în tăcere.
De Costăchel uitaseră cu toţii. Nu şi mămica. Revenită din baie, roşie toată la faţă şi respirând din greu, nu apucă să spună o vorbă, că Jeana o şi întrebă, cu reală preocupare în glas:
– Te-ai stricat la burtă, Turi?
Vetuţa nu răspunse, se uită chiorâş la Geta, apoi la mileul de pe televizor, la fustele, toate gri, ale verişoarelor, simţi iar jarteaua presând pielea, îşi pieptănă părul cu degetele şi simţi acolo fierătaniile dintotdeauna, deşi inexistente acum, întinse ochii spre tabloul de pe perete, cu ea şi Costache la nuntă, retuşat cu obidă, se gândi că ăsta micu’ face azi 65 de ani şi poate e copt măcar niţel. Închipui o grimasă care n-ar fi trecut drept surâs nici în Tartar.
Geta se uită şi ea la toată adunarea, îl văzu pe amărât chircit de dureri şi slăbiciuni, îi căzură ochii pe ciucureii de la cheile şifonierului şi simţi deodată mirosul de naftalină, pregnant, greţos, covârşitor. Ştiu că de-aia nu-l vrea: izmene şi naftalină. Astea nu le poate suporta. Şi când s-o duce coana Vetuţa, astea în pereţi vor fi şi pe pielea albă şi umflăţică a lui Costăchel. Avea dreptate Roza: „Făi, maică, dacă nici la început nu te ia cu transpiraţii pe subsuori şi nu-ţi tremură genunchii, mai bine lasă“.
Le fu milă tuşicilor, ca de bobocii de raţă cărora le suceau ele gâturile în copilărie şi după aia plângeau, îi luau în şorţ şi îi îngropau, punându-le cruci şi flori de merişor la căpătâi.
Niciuna n-avusese noroc. Turi urla noaptea după Iorgu mai rău ca-n tinereţe, iar ele fuseseră date după magazioneri şi mandatari, al Nuţii mai cântând şi la trompetă pe la înmormântări.
Ce se fac ele acum, cu sărbătoritul? „Zici că-l luă de la lingurică, soro!“
Îl jeluiau pe Costăchel de parcă că îl coborâseră deja în groapă, căci pentru ele apariţia Getei fusese semnalul că l-au pierdut pe puişor. Offf! Cine le va mai însoţi la Ieşi de-acum înainte să pupe moaştele Sfintei Paraschieva? Cine le va mai căra pachetele de împărţit la cimitir în zilele de pomenire a morţilor? Cine le va mai bate lor covoarele şi le va mai pune perdelele? Nu, nu-l puteau lăsa pradă pe băiet aşa cu una, cu două în ghearele oricărei muieri.
Dar, pe de altă parte, dacă ăsta micu’ avea norocu’ ăla mare care le ocolise pe ele toate?
Dacă n-ar mai fi arătat ca o piftie uitată de la Crăciun? Dacă n-ar mai fi mirosit ca un borcan de pătlăgele murate în mijlocul verii? N-or fi fost ele cam prea hotărâte să fie ursitoare în fiecare zi? N-or fi fost ele alea care-l făcuseră pe Costăchel sfert de bărbat, iar asta numai dacă-i vedeai pantalonii cu manşetă înaltă, cămăşile cu mâneci scurte şi largi, pieptănul micuţ şi batista?
Tănţica se gândi la vocea de bibilică strânsă de gât a băiatului.
