Incredibila poveste în neştiut evantai a lui Costăchel, onorabilul fiu al mamei sale, Vetuţa – Capitolul III

Pe Costăchel îl prinsese ploaia prin oraş, în drum spre cimitir. Luase deja lumânările şi le învelise grijuliu într-un număr vechi din Integrame Maxim. În mâna cealaltă ţinea buchetul de garoafe şatirate. Era în tramvai, care se legăna uşor, şi pe el ploaia îl trăgea mereu la somn. Numai de nu s-ar procopsi cu un afurisit de guturai tocmai acum.

Moţăia când se trezi cu o fătucă pe scaunul de lângă. Cu nemaivăzută obrăznicie, fătuca împinsese florile lui mai încolo pentru a face loc unui dos mai deloc cuprins de nişte chiloţi aţă-n-fund, cum le zicea mămica, şi sursa multor boli necurate, tot conform ei, chiloţi ce se zăreau deasupra liniei pantalonilor. Costăchel întârzie, mai mult decât s-ar fi cuvenit, cu privirea asupra despărţiturii fragede. Fata avea cercei mari, rotunzi, ca negresele din videoclipurile de pe MTV, la care se mai uita el când nu era SuperBingo, făcea baloane din gumă de mestecat şi nici nu ghicea ce fiori îi trezeşte prin obraji şi alte zone insului de alături. Întoarse capul şi mişcarea îl făcu pe Costăchel să se trezească plesnit peste obraz de coada de cal a tinerei şi învăluit într-o adiere de Pantene.

El nu era obişnuit, sărmanul. Că mămica numai şampon de urzică lua de la magazin, după ce cruciada Chel Stop fusese abandonată în tăcere, fiecare fiind ruşinat de o aşa învingere şi învăluind calviţia lui galopantă într-o muţenie de nestrăpuns. Mirosul cel nou îl bulversă atât de tare încât se pomeni strănutând cu o forţă pe care nu şi-o bănuise niciodată. Cumva, reuşi să se învioreze.

O, tempora, o, mores, mai apucă el să articuleze, bălăngănind uşor din cap înainte de a se da jos din tramvai în faţa cimitirului Bellu.

Merse pe aleea principală vreo trei metri şi o luă la stânga. Acolo, mai în fund, era tăticu’. Dura cam un sfert de oră, dacă nu mai bine, să ajungă la el. Îi mai lua din frică faptul că, sâmbătă fiind, era multă lume, ca la manifestaţie.

Văzu o doamnă cu voaletă şi se gândi că aşa femeie ar fi vrut el să plimbe pe stradă şi mai ales că aşa o doamnă nu l-ar fi ostoit de puteri la miez de noapte, cerând frământări după frământări şi şoptindu-i dulcegării amestecate cam indigest cu cele mai ruşinoase oftaturi. Şi se uită lung după ea, ba chiar îi rămaseră ochii la dunga lungă a ciorapului, care se pierdea la un capăt în pantofii cu toc înalt, iar la celălalt, în tivul unei fuste negre şi lipite de picior.

Nici el nu ştiu de ce se gândi tocmai acu’ la ziua în care murise tăticu’ şi o găsise pe mămica la capu’ mortului cu un teanc de scrisori în mână, legate c-o bucată de rafie. Era noapte, iar lui îi era cam frică să doarmă în casă cu părintele ţeapăn, aşa că se ridicase din pat, căutând-o pe mămica.

Ea stătea în picioare, lângă coşciug, şi scotea scrisoare după scrisoare, o despăturea, citea niţel şi plângea mult. Atunci a auzit el prima şi singura dată de Iorgu, că mămica îl jelea pe Iorgu ăsta la capu’ lu’ tăticu’. Se căina că n-a avut noroc pe lume, că s-a acrit lângă un bărbat care numai armată avea în cap, că s-a săturat să coasă nasturi la cămăşi-bluză, să cureţe cizme şi să perie mantale.

Şi mortu’ nimic nu zicea, da’ cred că ştia el că inima nevestii plecase de mult cu Iorgu frizeru’ peste Dunăre, în Iugoslavia, înot.

Costăchel s-a speriat rău atunci. Văzând-o pe mămica, aşa cum nu-i fusese dat vreodată, scoasă din fire şi trăgând când de un capăt, când de altul al broboadei de văduvă. Numele lui Iorgu i s-a strecurat ca un şerpălău în inimă, care se trezea numai din când în când, mai ales când îl mai pocnea mămica în puţinele dăţi când mai lua şi el o notă mică şi-i zicea „Să nu te mai văz în ochi!“ Parcă simţea el atunci că mămica ar fi vrut să-l vadă pe Iorgu mai mult decât pe el. Uita însă repede, căci şerpălăul mai mult dormea decât să dea din coadă.

Foto: Costică Acsinte

Cu gândurile astea în cap, se aplecă să aprindă lumânările. Se scotoci prin buzunare până dădu peste bricheta verde-fosforescent de pe care zâmbea lasciv o poloneză sau ruteancă – dracu’ mai ştie –, cu ţâţele ca doi cantalupi. O cumpărase într-o noapte, când se întorcea din delegaţie, din gara din Ciulniţa, în urmă cu câteva luni, şi de atunci îl frigea prin buzunare. În vreo câteva rânduri, i se întâmplase să-i ceară careva foc pe stradă, iar el să mintă, cu flăcări în obraji, că n-are. Era micul lui secret murdar, pe gaz, la îndemână.

Costăchel se ghemui anevoie, aprinse lumânările şi-şi făcu trei cruci mari, de la frunte până la buric. Mai mult nu ştia ce să facă. Momentele astea îl încurcau teribil şi i se pusese iar un cârcel, chiar sub fesa dreaptă. Nu se mai putea ridica şi lăsă un genunchi în pământ. „Poftim, drăcie! Doamne, iartă-mă, că mă luă gura păcătoasă pe dinainte“, zise el şi scuipă de trei ori în sân, fără să-i fie prea clar ce făcuse. Până la urmă, se opinti şi reuşi să se ridice. O porni spre ieşire.

Se simţea al nimănui. Tot venea la cimitir, de trei ori în fiecare an, şi mereu, când pleca, avea în inimă ceva greu, ca o greutate de cântar de aprozar, care-l făcea să meargă cu trupul lui tălâmb uşor aplecat într-o parte, de ziceai că acuşi cade.

Ieşi iar pe aleea mare şi dădu peste doamna cu voaleta, aplecată, of!, prea mult, prea toată, asupra unui mormânt. Se gândi că s-ar duce să-i spună că-i pare rău, dar nu avusese el curaj să-i spuie mămichii de Geta până acum şi nici de ţigara fumată într-a unşpea în spatele blocului, cum să întrebe de vorbă o femeie străină? Trecu oftând direct din fiere pe lângă ea, îi văzu iar dunga de la ciorapi, se înfioră şi se gândi că salamul de biscuiţi va pune toate lucrurile astea la locurile lor, că aşa cum îl făcea mămica nu putea nimeni. Era ca un obelisc, ca un cilindru impunător, ca…

Mai trebuia să dea şi pe la complex să ia o sticlă de vin la doi litri şi să vadă apoi cum îi prezintă el mămichii sticla. Are timp să se gândească. Ar fi băut şi o bere, dar mămica îi dăduse bani doar pentru lumânări şi flori. Şi-aşa se simţea vinovat că luase numa’ trei lumânări, da’ parcă se uită tăticu’ la număr, poate se simte şi el niţel mai viu, şi trei garoafe jerpelite. Nu prea ştia ce să aleagă între o busuioacă şi o tămâioasă. La urma urmei, se gândi că nu contează, oricum mămica va fi nemulţumită şi-l va certa, indiferent de alegere. Apoi va veni ritualul cadoului. Nu va avea răbdare să sosească şi tuşicile şi îi va da pijamaua anuală. Poate şi o pereche de papuci matlasaţi sau nişte şosete flauşate. Iar pentru fiecare Crăciun îl cadorisea cu izmene şi flanelă de corp.

Costăchel se dădu jos din tramvai, cugetând încă o dată la inexorabilitatea timpului. De fapt, cugetat e mult spus. El gândea în intermitenţe, pâlpâia ici şi colo, niciodată prea mult în acelaşi loc. Îi plăcea lui cuvântul ăsta, inexorabilitate, îl tot plimba prin gură până ameţea de plăcere. Cuvintele lungi îl făceau să se simtă important. Aproape la fel ca o erecţie. Cu cât mai multe silabele, cu atât mai bine.

Cumpără o sticlă de vin, nici chiar cea mai ieftină, dar nici cea mai scumpă. Ce e la mijloc e mereu mai bine, aşa îl învăţase mămica. Altfel, dai în desfrânare şi până la pierzanie nu mai e decât un pas. Pas pe care el nu se hotăra odată să-l facă. Şi se tot întreba daca trebuşoara aia între el şi Geta e desfrânare sau nu. Lui nu i se părea c-ar fi, dar femeia aia îl smucea aşa de rău, că abia mai suporta chiloţii speedo pe el vreo două zile după aia. Îşi cumpără şi un pachet de gumă Orbit pentru copii, să-şi împrospăteze gura pentru Geta, chit că nu prea le aveau ei cu pupatul.