5 ianuarie 2061, dimineaţă. Bucătărie în Bucureşti. Iorgu-şi suge jeleul cu gust de cafea. Parcă nu se trezeşte ca lumea. Mai ia unul şi-apoi renunţă. Nu-şi fac astea treaba ca lumea. Şi se duce la cutia lui secretă, unde ţine boabe de cafea. Fără o boabă din asta, ţinută în gură până se-nmoaie niţel pe margini, ca s-o poţi zdrobi şi roade, n-ai cum să zici că te-ai trezit.
Iorgu are 60 de ani şi e mişto. Şi-a oprit înaintarea în vârstă când avea 40 de ani şi i-a plăcut lui cel mai mult cum arată şi cum se simte. Şi-a cumpărat kitul „Vârsta mea preferată“, s-a ţinut de tot ce ziceau ăia acolo, drajeuri, injecţii, clisme şi spălături stomacale, şi-a mers. Aşa a cucerit-o pe mama băiatului, o frumuseţe şatenă, o tipă excentrică, dar înfiorător de excentrică, de-a vrut ea la 25 de ani să facă un copil.
Lumea nu prea mai făcea, ce e drept. Trecuse moda asta, chiar dacă statul efectiv ţi-i creştea el. Tu veneai numai să-i vizitezi când aveai chef şi n-aveai alte treburi presante. Dar nu se ştie cum naiba oamenii plecau de la copii cu nişte firişoare de emoţii negative, nu se găsise antidot la ele, aşa că prea puţini, nostalgicii doar, mai făceau copii.
La ei fusese şi mai greu pentru că femeia plecase după ce născuse, la vreo săptămână. Când a văzut că-i curge lapte din sâni, s-a speriat cumplit, a chemat ambulanţa farmaceutică, un fel de TIR foarte bine dotat, care-ţi venea acasă la orice oră, când aveai nevoie de un medicament, a cumpărat pilula care oprea instant lactaţia, iar a doua zi dusă a fost.
Acum, el ar fi trebuit să meargă să dea copilul statului, să-i stabilească şaptezeci şi cinci de comisii de specialitate programul de vizitare şi să-şi vadă de viaţă. Dar Iorgu a vrut să-l crească el pe Nae. Asta a presupus numeroase anchete, dosare de zeci de metri şi interogatorii la douăsprezece comisii superioare ălora de specialitate. A ajuns la Curtea Supremă pentru Copii şi-a reuşit să-l ia pe Nae de tot acasă. Dacă se gândea el bine, era cea mai mare reuşită din viaţa lui. Bine, statul tot îşi trimitea specialiştii de câteva ori pe zi la verificare şi suport, un fel de mentenanţă pentru copii, în primii cinci ani. Pe urmă, vizitele s-au mai rărit. Dar Iorgu dădea zilnic un raport asupra stării lui Nae, iar acum, c-avea băiatul 16 ani, ăştia veneau să vadă cum stă treaba numai de cinci ori pe săptămână, dintre care o dată în weekend. O săptămână, sâmbăta, una, duminica.
Nae era în ultimul an de facultate, ceea ce pe Iorgu niţel îl speria, alt niţel îl umplea de admiraţie. Pe vremea lui, oamenii pierdeau mult timp cu şcoala. Nae învăţa foarte bine, făcea trei universităţi în acelaşi timp: una în Franţa, una în Anglia şi una, normal, în Statele Unite. Era eminent şi nu ieşea din camera lui. Nu era nevoie, nu mai era ca pe timpul tatălui, când oamenii se duceau la şcoală. Acum, făceai totul din pat, nu mai trebuia să te duci nicăieri. Nici nu mai existau cursuri în forma aia învechită, cu profesor, studenţi, amfiteatre. Erau nişte birouri cu panouri de comandă.
Marele noroc al lui Iorgu, în ce priveşte vizitele specialiştilor în creşterea copiilor, fusese tot Nae. Ieşise băiatul aşa de bine la testele ăstora, că efectiv au acceptat până la urmă că tac-su chiar nu este un pericol pentru dezvoltarea lui, chiar dacă pornise aşa şi-aşa, lucru vădit în alegerea dezastruoasă a numelui copilului. Absolut toţi copiii care se născuseră în ultimii douăzeci de ani aveau o cifră printre literele numelui. Să fii atât de refractar la civilizaţie şi modernitate încât să refuzi asta fusese motivul pentru care l-au verificat pe Iorgu până şi la ADN. Au înţeles însă că e o fire să zicem artistică şi are nevoie de repere din trecut. Iorgu le-a şi zis că e pasionat de istorie şi de civilizaţiile vechi, îndeosebi de aia în care el însuşi se născuse. După ce i-au luat sânge, probe de urină şi fecale, l-au crezut.
Mestecase boaba de cafea şi se simţea copil. Îşi aducea aminte când se pregătea el pentru şcoală şi intra dimineaţa în bucătărie, unde mă-sa îi făcea sendvişurile, în timp ce mai lua o gură de cafea cu lapte. Cafea adevărată, cu lapte adevărat. Iar la pachet îi punea caşcaval, salată verde, castraveţi şi felii de roşii, uneori chiar şi şuncă presată, chestia aia interzisă prin lege încă din 2020, din cauza efectelor procesării cărnii asupra sănătăţii populaţiei. Îl găsise pe tipul din Columbia, care avea trei arbori de cafea în curte, pe internet. Ăsta, alt nostalgic. Îi creştea fiindcă-i aminteau de tac-su. În fine, columbianul îi prăjea boabele, i le ambala şi i le trimitea lui Iorgu prin poştă. Şi-aşa reuşeau amândoi să-şi guste dorurile de părinţi în fiecare dimineaţă. Lăptuci, castraveţi, roşii nu mai existau. Nici pieţe nu mai erau. Comandai online nişte capsule gelatinoase, cu gust de dovlecei, urzici, ştevie, lobodă sau untişor, dacă te-apuca pofta de verzituri. Îţi veneau imediat acasă.
Auzi uşa de la camera băiatului şi ridică ochii. Nae intră în bucătărie şi se uită la tac-su cu un zâmbet milos. Iar mirosea a boabele alea ciudate. Dar nu-i zise nimic. Nae nu vorbea. Scotea din când în când nişte icnete, dar nu mai mult. Iar pentru că sughiţul şi strănutul i se păreau chestii barbare, îşi comandase nişte vaccinuri antistrănut şi antisughiţ. Iorgu îi zâmbi şi el băiatului şi-i zise „Bună dimineaţa!“. Nae clipi şi fugi la baie.
Iorgu mai luă o boabă de cafea, dar nu fără să se gândească la inimă. Gata, asta e ultima. Îşi aminti cum îl certa mă-sa când era adolescent, că stă toată ziua pe tabletă, şi-apoi, când tabletele au ieşit din modă, pe telefonul mobil. Cum se cocoşase el de copil, stând chircit peste display, şi cum îl căina mă-sa, zicându-i „Quasimodo, băiat frumos“. Îşi reparase cocoaşa mai târziu, când mă-sa nu mai era. Surâse adunat, cu boaba lui cea nouă, amintindu-şi de vorbele ei, de grija ei, de spaimele ei.
Acum, era atât de simplu. Nu mai erau telefoane mobile şi nici laptopuri, cât despre computere, numai la muzeul de istorie. Toată lumea avea implantat un dispozitiv de comunicare în cap şi, numai cu puterea gândului, puteai accesa, transmite şi primi informaţii. De-aia nici Nae nu mai vorbea. Începuse din anul de dinaintea intrării la cele trei universităţi, când avea atât de mult de-nvăţat, că nu mai putea pierde vremea cu deschiderea gurii. Dar Iorgu îşi zise că era bine că Nae încă mai zâmbea. Altfel, în afara spălării pe dinţi şi deschiderii medii, pentru inroducerea capsulelor alimentare, nu-şi folosea gura. Chiar n-aveai timp să vorbeşti ori să scrii. Doamne, gândi Iorgu, să scrii! Ce bătrân sunt, bine că nu ştie nimeni de stiloul meu şi nici de călimară, că m-ar crede ieşit din minţi.
Se-mbrăcă lejer, erau vreo 18 grade afară, şi ieşi. I se păru că unul dintre copacii ăia din faţa casei, concepuţi în laboratoare special pentru a filtra aerul de o mie cinci sute de ori mai performant decât copacii în care se urca el când era mic, miroase a zarzăr înflorit. Şi-i dădură lacrimile, dar nu de tot, că avea deja un sistem propriu şi infailibil de sugere a lor imediată. Era extrem de periculos să plângi, te denunţa cineva şi te arestau imediat pentru dezechilibru psihic. Iar Iorgu nu voia să-l lase singur pe lume pe Nae, chiar dacă băiatul n-avea nicio nevoie de el. Totuşi, chiar dacă nu-i vorbea, în fiecare dimineaţă Nae intra pe uşa bucătăriei, să-l vadă, şi-i zâmbea. În fiecare dimineaţă. Iar asta, asta n-avea cum să-nsemne altceva decât că Nae îl iubeşte.
