Cu boii în Rai

Erau două. Mai bine zis, păreau doar două pe toată ulița aceea plină de case și oameni, și animale, și grădini, și bucate cu buruieni cu tot. De ele două nu părea a mai avea loc nimeni sub soare. Cât era ziua de mare se înghionteau pe toate părțile, pe unde apucau. Le botezaseră caprele lu’ Dumnezo. 

Ajunseseră apoi să le mai treacă frustrarea și, în cele din urmă să devină subiect de știri la gura satului:aia a zis, cealaltă a zis și ea și tot așa. Nici nu-și mai aminteau de unde pornise toată dușmănia asta, tot avântul ăsta de dușmănie guralivă cu care se împroșcau fără odihnă și nici nu-și aminteau de când. Parcă fuseseră acolo de când lumea, două stânci nemuritoare, două iazme de fiere amară. Mama Matilda, una dintre multele mele bunici adoptive, trecea repede pe lângă porțile lor, făcându-și semnul crucii, bodogănind:

– Uă, mnira-s-ar lumea de voi. Ptiu, drace!

Și se mira lumea până-i trecea.Râdeam cu gura până la urechi, mai ales că după împodobirea necuratului urmau și lumânări sculptate verbal de imagini ceruite hazoase. Râdea și ea în timp ce recita cu tâlc:

– Copchilă, să nu uiți că Hârja-i satu’ unde și-o rupt Dracu’ cârja!

Și cum aveam să uit una ca asta când în capul meul îl vedeam pe Dracul moș cu cârja ruptă și rămas într-un picior pe care sălta țipând în timp ce fugea cât colo pe dealurile chelite din jur spre Pădurea Hămesitului.

– Cum și-o rupt-o, lele?

– Auzi, crezi tu că a stat să-l văd io? Și-o rupt-o și dus o fost, da’ o rămas lumea cu blestem la ușă. Ca muierile astea două de nu le dă dracu’ nici tină, nici hodină.

Și eu iar râdeam de tina dracului cea lutoasă că nu puteam imagina mai mult decât boți de noroi zburând în capetele certărețelor. Veni zi de sărbătoare. Nu mai știu care căci în calendarul vieții mele datele de sărbători se aliniau după alte reguli. Și veni și popa pe la buna Matilda care între timp fu avansată de către mine la rang de tante Mathilde, spre totala sa nedumerire exprimată  în: „Io-s bine așe muiere bătrână cum îs!” , după ce află că devenise bonă franțuzită. N-am putut-o convinge că nu are treabă cu vârsta. Era sigură că e mai bine muiere bătrână cum era ea. Franțujii și de erau oameni ca ea, oameni de-a lu’ ’Mnezo Bunul, sigur nu erau la locul lor ca ea.

Se așeză popa a privi la demoazela de oraș care freca niște vinete coapte să le facă albe-albe și împodobite cu usturoi. Făcea calcule de măritiș în timp ce Matilda îi ținea isonul că pe vremea ei, asemenea copile nu faceau mulți zori prin bătătură, când cele două certărețe se năpustiră în casă pe nepusă masă, urlând și  păruindu-se, trăgând după ele preșurile țesute cu grijă de Matilda și umplându-le cu tina proaspătă, frământată de ploaie și picioarele lor în ogradă. Popa se sculă drept în picioare. Matilda făcu la fel și punând mâna pe un dos de sucitor îl croi bezmetic după intruse, urlând:

– Tu,  vacilor! Ați intrat încălțate! Ce-i aci, șură?

Se opriră cu toții, blocați. Cine mai pomenise una ca asta să te descalți înainte a intra în casa vecinilor în satul ăla? Barba popii se cutremura sub hohote. Părea țapul lu ’ Beldean când își prindea coarnele în gard.

– Lasă-le, lele, că și ele intra-vor în Rai!

– Ferit-a Sântu’, părinte! Dacă astea două ajung acolo, io ajung de-a dreptu’  cu boii în Rai!

– Nu ți-i degrabă, lele, a ajunge în Rai, eh? Că, de meri cu boii, n-ajungi nici într-o sută de ani!, făcu gureșă una dintre intrusele noroite pe încălțări și năpustită în odaie. Aşa că primi premiu o sudalmă de toată frumusețea, care, după zisa popii, îi lungea cărarea către Rai Matildei.