„Voiam să scap de amintirea unei seninătăți prea dureroase“

– Mami, cum e Oana?

– E… nu știu să-ți spun cum e. Ai s-o vezi pe scenă. E altfel. Pot să-ți spun doar că e cum n-ai mai văzut. Atât. Să-mi zici tu după spectacol cum e Oana.

După:

– Cum e, mamă, Oana? Cum ți s-a părut?

– Trece lumina prin ea, mami. Nu, n-am zis bine. Intră lumina în ea și acolo rămâne. E ca un bec. Ai înțeles?

Am înțeles, normal, dar n-aș fi putut spune atât de simplu și de limpede cum a spus copila. Ne-am dus amândouă, într-o miercuri-seara, la Teatrul Metropolis, să vedem N(AUM). Fata mea iubește teatrul într-un fel foarte explicit. E un spectator extraordinar de cinstit. Râde, se-ntristează, se cutremură, zâmbește, reacționează cu tot corpul la ce se-ntâmplă pe scenă. Când, la un moment dat, aburul din scenă ne-a cuprins și pe noi, m-am uitat la ea: era străluminată, nici nu mai respira. Și, în loc să se afunde în fotoliu, se dusese un pic în față, s-o cuprindă mai bine, să-l inspire mai adânc.

– Cum ți s-a părut spectacolul?, am întrebat-o când am ieșit.

– Nu știu să-ți spun clar. N-am înțeles tot, dar mi-a plăcut tot. Asta nu mi s-a mai întâmplat. Cred că noi, oamenii, înțelegem și cu altceva, mami, nu doar cu mintea, altfel nu pot să-mi explic. Oricum, vreau să mă fac actriță. M-am hotărât.

Foto: Mariana Cămărășan

N(AUM), pe texte de Gellu Naum, cu Oana Pellea și Cristina Casian, în regia Marianei Cămărășan și scenografia lui Vladimir Turturică. Să nu uităm luminile, Ștefan Vasilescu, și nici sunetul, Horia Murgu. Un proiect UNTEATRU, cu sprijinul Fundației Gellu Naum. La Metropolis, cum v-am spus. V-am rugat să nu uităm luminile și sunetul fiindcă lumina și muzica sunt personaje în acest spectacol. Sunt celelalte personaje, cu trupuri fără de carne omenească. Cu suflete-fuioare.

În vremea aceea, primeam vizitele unor ființe cu mâini luminoase și fețe străvezii. Despre ele nu o să vă prea vorbesc. Foarte mult stăteam de vorbă împreună. S-ar fi putut spune că am viziuni, dacă nu mi-ar fi lăsat urme palpabile. Într-o bună zi, mi-au adus un sac de cartofi.

Ființe cu mâini luminoase sunt și cele două personaje interpretate de Oana Pellea și Cristina Casian. Dar chiar sunt două personaje sau sunt două chipuri ale aceluiași personaj? Și dacă sunt stări de om în două lumi, adică două lumi dizolvate una-ntr-alta, nu două personaje? Dar dacă nu am răspuns, dacă voi trăi neștiind asta? Și așa trăiesc de când am văzut spectacolul. Cu lumina pe care ele au aruncat-o năvod peste noi, spectatorii. Și mi-e mai cald de-atunci.

Voiam să scap de amintirea unei seninătăți prea dureroase.

Când Oana Pellea a spus cuvintele astea, eu am tăcut atât de tare și de sonor, încât copilul meu s-a-ntors brusc și mi-a atins mâna. M-a strâns de ea, de fapt. N-a zis nimic, dar am știut că a simțit cum m-am oprit și cum am stat. Pe urmă, vorbele astea au început să cânte pe limba lor în limba mea. Și-acum le cânt, dar nu știu să scriu partituri, să mă iertați.

– De ce drumul ăsta? De ce trebuie drumul ăsta?

– Ca să te-ntâlnești cu tine. Într-o astfel de călătorie e neapărată nevoie să nu fii singur.

Acum, când scriu, mă gândesc pentru prima dată la cuvântul „neapărată“. Și, tot pentru prima dată, îl citesc altfel: ne-apărată. O nevoie care nu e apărată. Aceea de a te întâlni cu tine însuți. Sau nu e o întâlnire, ci e o împlinire? Nu știu, Oana, dar nu mă tem că nu știu. O să mai vin la N(AUM). O dată nu ajunge.