Terminasem ultimul an de liceu şi nu mă dusesem să-mi iau cărţile de la premiu, că sufeream de sindromul câinelui bătut o dată, da’ bine. Cu un an în urmă, luasem premiul I, iar taică-meu îmi spusese că l-am făcut de râs în oraş. Cine draci mai pomenise să iei premiu-ntâi în clasa a XI-a?! Habar nu aveam, oricum nu scontasem, aşa ieşiseră socotelile cu notele.
Dar în acel iunie 1992 de final de liceu n-am vrut nici banchet şi nici coroniţă. Mă pregăteam de bacalaureat şi, cum eram prima generaţie cu cinci probe de concurs, muream de frică, aşa, cu toate olimpiadele mele. Învăţam zi şi noapte şi mai ieşeam o dată la câteva ore să fumez în jurul blocului câte o ţigară.
Numai că într-o după-amiază m-am contrat dur cu tata, l-am făcut părinte medieval, mi-am aruncat câteva haine-ntr-o boccea, plus nişte furculiţe, cuţite şi linguriţe din setul ăla vechi şi rusesc, moştenire de la bunică-mea, şi-am ieşit pe uşă. Ai mei nici nu şi-au dat seama, că se certau între ei, iar eu n-am trântit-o, că m-au învăţat că nu-i frumos să faci aşa.
În stradă, am apucat-o în stânga. Am mers un pic spre nicăieri şi m-a salvat gândul că buna prietenă a alor mei îmi va fi refugiu. Aşa că i-am ajuns în prag cam într-o juma’ de oră. I-am spus scurt ce caut acolo şi, mai ales, că intenţionez să rămân până termin cu bacalaureatul, iar pe urmă plec la bunici, cum mi-am propus eu la şapte ani, când am ajuns în oraş şi m-am îngrozit de el. Venise sorocul, îndurasem destulă cetate timp de 12 ani. Gata.
Şi m-am aşezat pe ce ştiam eu să fac, adică pe-nvăţat. Am dat, ce e drept, să mă-ndrăgostesc de-un domn ce-avea aproape vârsta mea de-acum şi care nu ştia cum să-mi facă pe plac – până la urmă a reuşit cu Dicţionarul de Sinonime al Luizei şi al lui Mircea Seche –, dar n-am reuşit să duc amoru’ pân’ la capăt, că m-am speriat. Ca de obicei. Eu numai căsătoriile ştiu să le închei la toţi nasturii şi să li-i smulg la plecare pe aceiaşi toţi deodată, cu amorurile nu mă descurc şi pace, aşa că nu vă bazaţi.
Cred că totuşi prietena alor mei mi-a liniştit părinţii, că nu m-a căutat nimeni. Iar mie-mi plăcea; eram o femeie ocupată, mă pregăteam de primul examen. Însă înainte c-o zi de el, a apărut mama. Am vorbit puţin, i-am spus că mi-e bine şi care-mi sunt planurile. A dat să plece la un moment dat, dar n-a putut. Din uşă, s-a întors şi-a-nceput să plângă. Iar eu nu pot s-o văd pe mama plângând, cum nici ea nu ne poate vedea pe noi. Mi-am organizat rapid bocceaua venirii şi m-am întors cu ea acasă. I-am spus însă că, odată terminate examenele, o să mă duc în locul în care m-am născut şi unde mi-e şi mie bine. N-a zis nimic.
Acasă, tata. Acum ştiu că era speriat, atunci n-am văzut asta. Mi-a spus că ştie că fumez şi că pot fuma liniştită-n casă; nu mai e nevoie să utilizez străzile limitrofe blocului. Foarte bine. Şi mi-am aprins-o pe prima. Maturitate ori bătaie de joc? Mama, pe care o refuzasem cu toate propunerile ei culinare, care mai de care mai invitătoare, a scos din frigider un maldăr de vişine. Să facă sirop şi dulceaţă. A, pân-aici! Am început să mănânc din ele, iar ai mei mi-au tot refăcut stocul cât a ţinut bacalaureatul, că altceva nu mi-a trebuit. Cumva, vişinele alea m-au primit acasă, să-mi termin liceul, însă nu m-au zidit, că, în ziua aflării rezultatelor, mi-am făcut altă straiţă, m-am urcat într-o rată formată la interior din mult praf şi puţini oameni şi m-am dus la bunici.
Şi-acolo am rămas pentru câteva luni, când, cum m-apucă pe mine rar, dar autodemolator, pofte de chestii neştiute, însă cu atât mai arzător vrute, mi-a venit gând să mă mărit. Iar după el, faptă. Dar am zis că niţel bun-simţ n-a omorât pe nimeni. Şi l-am adus pe abiturient acasă. La părinţi. Tata s-a albit, ochii i s-au tulburat, cei doi metri plus ai lui s-au cutremurat. Ne-a aşezat cumsecade pe fotolii şi-a-nceput a-i povesti viitorului meu soţ ce-l aşteaptă: „Şi când ţi-o fi lumea nu neapărat mai dragă, dar nici indezirabilă, asta o să plece, ca să ştii. Noi am reuşit s-o aducem acasă anul trecut şi-am ţinut-o două săptămâni cu vişine, dar asta pentru că avea treabă. Tu chiar nu ştiu cum o să te descurci cu ea.“ Şi-apoi i-a-nşirat şi tot ce mai credea, trăise şi simţea el c-ar fi defectele mele insurmontabile într-un mariaj pe care nu-l duci pe tranchilizante. La final, a-ntrebat: „O mai vrei?!“ Răspunsul: „Cred că abia acum o vreau în cunoştinţă de cauză!“. Iar tata şi-a făcut o cruce mare, cât jumătatea lui, care e cât un om întreg, de mare, şi-a zis: „Fii cu ei, Doamne!“
Atunci, ca de nicăieri, mama a intrat în sufragerie cu un debordant fructiroi, că nu-i pot spune fructieră, cu vişine. Ce ţi-e şi cu simetriile asta vegetale…
Eu am luat premiul întâi într-a 11.
Iar povestea îmi place tare!
fainà tare povestea. si eu am fost premiantà pinà la sfàrsitul liceului. dar altceva vroiam sa zic.ai mei m-au considetar in totdeauna o persoanà ciudatà, de neinteles , teribil de incàpàtinatà si cu idei anormale( pt ei). cànd sotul meu( pe atunci prietenul meu) ia spus tatei cà s-ar insura cu mine.., tata l-a descurajat total. ceva de genul… ” mài bàiatule nu te incàlta cu ea.. cà nu stiu unde vei ajunge” al meu a zàmbit si a zis cà riscà!! si uite-asa suntem càsàtoriti de 16 ani!! taica si in ziua de azi spune tuturor cà nu-l pricepe pe sotul meu….cum de mà suportà???!!! càm asta e!!
Tereza, vorbişi tu sau vorbii eu?
ooo, bineinteles cà istorisirea và apartine dv. eu doar ziceam cà m-am regàsit oarecum in cele scrise.
Nu, ziceam că m-am regăsit perfect în comentariul dumneavoastră.
mai,om
ce oare a fost in mine cand te am mai intalnit de am plecat neinteresat?
la naiba, fain de tot te asezi in scris
mi ai facut inventat nush sa zic o seara excelenta, printre cele mai , din ultima vreme
stii care i culmea
nu ma regasesc in nimic pe firul povesti(lor)i
alt tatan, alta muma, alt mediu, altceva langa altceva, aproape exotic pt mine (atat de altceva)
dar
mmmm
acumul care povesteste
povestasul
el, parca e aici
nu mă mai satur ! :*