Viscol cu tobe

„deseori
inima nu e decât
ceea ce se spune
despre ea că e:
o pompă“

Am văzut cuvintele astea scrise de Robert Șerban și mi-am amintit că alaltăieri am făcut cunoștință cu inima mea. Sigur, se presupune că ne știm, doar trăim împreună de-atâta vreme, dar nu ne-am văzut și nu ne-am auzit decât alaltăieri. Pentru prima dată. Se poate să fac asta și cu oamenii, cred c-o fac, da. Și ei cu mine, deci e o chestie omenească să ai senzația că-l știi pe om și la un moment dat, de obicei sunt momente dureroase, să-ți dai seama că-l vezi și-l auzi, de fapt, pe om pentru prima dată.

Eram cu spatele la inima mea și nici nu mi-am dat seama de asta până n-a început medicul să-i dicteze niște valori asistentei. Abia atunci mi-am dat seama că doctorul stă cu fața la inima mea, iar eu, cu spatele. Cred că asta fac de când mă știu, dar numai alaltăieri am înțeles că fac fiindcă numai alaltăieri mi-a venit să mă-ntorc cu fața la inima mea. Dar doctorul nu m-a lăsat. El trebuia s-o vadă din față, s-o cunoască bine, s-o măsoare. Treaba mea era să stau cu spatele și să respir normal.

Am fost cuminte, am făcut ce mi-a spus doctorul. Când am auzit primele tobe, am început să plâng. Bătăile lor semănau cu mine. Cumva. Dar parcă nu doar cu mine. Semănau cu tobele pe care le-am auzit când am făcut prima ecografie de femeie însărcinată. Tobele astea dinăuntrul oamenilor seamănă bine între ele. Atunci am plâns fiindcă-i auzeam inima copilului meu. Acum, pentru că făceam cunoștință cu a mea. Nu m-am gândit niciodată serios la ea. N-am luat-o-n seamă. O mai simțeam uneori, la supărare mare, că „bate invers“, că bagă marșarier, dar nici atunci nu m-am gândit c-ar fi ceva special. Am zis că e normal să reacționeze și ea într-un fel. Am zis că trebuie să-și vadă de treaba ei, iar eu, de treaba mea. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că treaba mea ar putea fi chiar ea.

Acum, c-o auzeam cum își bate tobele, am înțeles că-mi spune ceva. Nici acum n-am știut ce îmi spune, dar mi-a fost destul că a vorbit cu mine. Pe urmă, medicul mi-a zis să mă-ntorc și să stau pe spate. Și-am auzit dintr-odată cum bate vântul tare, cum șuieră. Așa un viscol n-am mai auzit din spatele niciunei ferestre, în toată viața mea. Un vânt puternic, șfichiutor. Am vrut să trag cu ochiul, peste umăr, la ecran, să văd măcar pe unde bate vântul ăla mare. Dar ca să tragi cu ochiul îți trebuie antrenament, iar eu nu am. Am închis ochii. Vântul bătea și mai tare, parcă vedeam cum zboară acoperișurile, cum ia coșurile de pe case, cum pune garduri la pământ.

Şi simţirile de-aproape ale omului se străvezesc şi-apoi se fac oase albe şi lucioase. Iar cele de departe se-ncarnează aburind şi zvârcolindu-se, ca o vietate despicată-n gând şi nemestecată de trai.