Unde e păsarea noastră de-altădată?

Cel mai probabil, acolo unde-i și cuvântul „păsare“, adică nicăieri fiindcă nu există decât în forma negativă. Numai că eu mă încăpățânez să-l dezbrac de „ne-“ și să-i dau drumu-n lume. Cine sunt eu? Un om care știe că de la păsare încolo multe și bune se pot întâmpla și face. Vă spun dintru-nceput că acesta e un text aspru, de opinie, nu e literatură.

Ieri după-amiază, am primit un mesaj de la o prietenă veche. Îmi spunea că o fată de pe Facebook a scris o postare în care-și anunța intenția de a se sinucide. N-o cunosc pe fată, dar ce contează asta? Oamenii încercau s-o găsească pentru a o salva. Am postat imediat statusul ei și mi-am întrebat prietenii dacă știu cum am putea-o găsi. Am văzut imediat cât de mulți oameni distribuiau statusul ei. Am înțeles că le pasă, deși mulți dintre ei n-o cunoșteau. Dădeam toți sfară-n țară și-n afara ei, căci fata noastră este-n Italia. Am văzut că această rețea numită Facebook se poate transforma la nevoie într-o comunitate de pâini calde. N-am avut starea să mă bucur atunci, eram toți concentrați s-o găsim pe Ofelia Prodan, eram îngrijorați, speriați, terifiați.

După ce-am postat strigătul, m-am dus în pagina fetei, să-i las o vorbă, două, sperând că încă e acolo, că și-a luat un mic răgaz, că e ceva care o mai ține un pic legată de cei cărora le anunțase intenția cumplită de a dispărea de pe lumea asta.

Și ce-am găsit eu în pagina ei? Comentarii sănătoase la cap și la suflet, ale oamenilor care o cunoșteau în viața reală, ale prietenilor ei virtuali, dar și ale necunoscuților care aflaseră de existența ei doar atunci, așa cum eram și eu. Mesajele acestor oameni arătau limpede că le pasă de Ofelia, că ar sprijini-o practic ori cu o vorbă bună, fiecare după posibilități. Am mai citit și mesaje bune în esența lor, cu intenții la fel de bune, dar formulate imprudent. Imprudent nu pentru mine sau pentru restul lumii, ci pentru fata aflată în acel cumplit moment de muchie. Totuși, acești toți oameni sunt niște păsători, iar eu mă plec lor până la pământ.

Foto: Costică Acsinte

Și-apoi, urgia. Sfaturi despre lume și viață. Vai, cât de frumos e să trăiești! Nu face prostia asta! Este o nebunie! Egoism, revino-ți!. Dacă ai fi lângă mine, ți-aș da două palme, să te trezești. Termină cu circul!. Toți am trecut prin momente de depresie, dragă. Nu da dovadă de lașitate!. Luptă, angajează-te. E o formă de a cerși atenție. Desfă-te de familie, astea nu-s motive, eu am trecut prin lucruri mult mai grave și, uite, trăiesc. Dacă vrei asta, fă-o, dragă, e dreptul tău să alegi. Și alte grozăvii sau variațiuni ale ăstora.

Da, e frumos să trăiești, așa de frumos, că te poate face praf uneori. Nevoia de atenție este o nevoie fundamentală a omului, cu varii forme de manifestare, nu o formă de cerșetorie. Desigur, nu toți știm c-o avem, dar asta nu-nseamnă altceva decât neștiința noastră. Despre egoism și nebunie unui om care e o rană n-ai voie să-i vorbești. El nu se mai poate suporta pe sine în acea situație și de-aia vrea să scape. De el, nu de lume. E căzut, tu dai în el când îl vezi jos? Circ? O, da, circ să fie! Dacă circul ăsta o salvează de la moarte este echivalent cu o minune. Toți am trecut prin asta? E o formă de a-i valida gestul, dragilor, nu o încurajare. Lașitate? Haida de! I se rupe ei de impresia pe care-o lasă, are gustul morții în cerul gurii. Luptă? Păi, n-auzi că-i la pământ, tu-i dai sfaturi volatile? Astea nu-s motive? Dar cine ești tu, să stabilești ce-l poate doborî pe un om? Tu habar n-ai ce te poate doborî pe tine, c-ai avut norocul să nu-ți arate viața „nimicul“ care te dărâmă. Desfă-te de familie? Asta se traduce prin Aruncă-te acum. Exemplul tău de pășitor peste depresie? O formă de a-i arăta Ofeliei că tu ești bun și puternic, iar ea e terminată. Cât despre alegerea îi aparține… Efectiv instigare la omor. Așadar, o mulțime de oameni au ajutat sârguincios la săparea gropii fetei. Unii dintre ei n-au vrut să-i facă rău, dar știm că iadul e pavat cu intenții bune.

Treaba e că acești oameni s-au produs fiindcă au avut ocazia, nu fiindcă le-a păsat de fată. Grav e că ne-am pierdut simțul păsării, ni s-a atrofiat. Ne-am uscat. O doamnă, care se vedea clar că a studiat psihologie, îi explica Ofeliei, în doi pași, de ce a ajuns în situația asta și cum o poate depăși cu ajutorul ei profesionist. No, se vede prea bine „profesionalismul“, se vede în rata crescândă a sinuciderii în România.

Bun. Acum, pe scurt. Avem sensibilități diferite, deci, nu toți suntem lovibili în aceleași locuri. Nu decid eu ce te poate durea pe tine. Dar nici tu nu decizi ce mă poate distruge pe mine. O durere cu care un om poate trăi toata viața îl poate ucide pe alt om. Da, dorința de sinucidere este expresia pierderii de sine. Îl judeci ca să ce pe sinucigaș? Ca s-arăți că ești mai bun decât el? Sinucigașul a rupt legătura cu sensurile, pricepi? Nu-l mișcă filosofelile tale de doi lei. El simte că nu mai are rost pe lume. Și nu mai crede în nimeni și-n nimic. El vrea să fugă, să scape de durerea lui printr-o alta, mult mai mare. Una pe care-o consideră izbăvitoare. Când deschizi gura și mâna, gândește-te la el. Știu că e greu să ratezi șansa de a arăta cât ești de deștept și de stabil, cât de intuitiv, cunoscător și puternic ești, dar nu tu ești pe marginea prăpastiei acum, ci acest om care are nevoie să-l tragi înapoi. Nu știi, nu poți, nu vrei. Atunci, taci.

Tăcerea e, în anuminte momente, sfântă pentru că salvează. Omul durut nu are nevoie decât de păsare. O ai, dă-o, nu știi ce-i aia, afl-o, că n-ai de unde ști când vei avea nevoie de ea, nu te interesează asta, taci. Și roagă-te sau dorește-ți, după caz, să nu afli vreodată o astfel de nevoie de renunțare la tine. Nimeni nu are un organ care să-l apere de așa ceva, nimeni, oricât de bun, frumos și stabil s-ar crede. E foarte posibil ca printre cei foarte apropiați ție, da, da, poate chiar ăia cu care împarți masa și patul, să fie oameni care să fi trecut vreodată pe drumul ăsta al automuririi. Ei, sigur că nu-ți spun ție despre asta, ca să nu-i lovești. Pentru că n-au încredere în tine, pentru că nu ești un om de împărtășire, pentru că oamenii au văzut că poți duce puțin și superficial, așa că nu-ți dau prea mult din ei. Nu meriți să primești întregul. Ești un om slab, un lipitor de etichete pe frunțile altora. Oamenii nu ți se dau pentru că nu-i poți duce.

Dacă există cineva care poate șterge statusul Ofeliei, cu absolut toate comentariile, înainte ca ea să se-ntoarcă din spital, îl rog s-o facă. Da, Ofelia trăiește, a fost salvată de cineva apropiat ei. De asemenea, îi rog pe toți cei care i-au postat mesaje de susținere în cronologie ori i-au pus taguri în postările lor referitoare la acest subiect să și le șteargă. Atunci când Ofelia se va întoarce din spital, dacă va mai vrea să deschidă Facebookul, nimic nu trebuie să-i amintească de acest moment. Pentru că noi chiar vrem ca ea să-nvețe să trăiască vie, nu-i așa?