Tuva fără dinţi

Ajunul Crăciunului dospea în tipsii tuciurii și prin cuptoare cu lemn, îndosite în spatele caselor, ori prin cuhnii. Era ger de ți se lipeau nările la orice respirație și pe sprâncene și pe gene aveai promoroacă. Iarna te transforma într-un Yeti ad-hoc la fiecare minut după ce ieșeai din casă. În frigul acela cum nu mai cunoscusem în nici o iarnă grea românească, fiecare fulg de nea era o stea care se spărgea cu clinchet de sticlă ruptă sub pașii tăi.

Gantulga rămăsese cu noi și ne însoțise vreme de câteva zile la colindat în bun spirit creștinesc. Dar niciodată nu m-am lămurit dacă omul ăsta era creștin ori altceva. Se uita la nedumerirea mea plină de semne de întrebare și răspundea cu un zâmbet scurt: „Ăl-de-Sus e doar unul pentru toți”. Eu speram că nu e unul și același și pentru cei mai violenți dintre fii oamenilor. Gantulga râdea de năzdrăvăniile mele segregaționiste: „Creștinii zic că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, deci și ăia violenți au un Dumnezeu bun pe undeva”. Mă îmbufnam și priveam cu un protest încăpățânat la dosul rotund al cailor, împodobit de cozi împletite cu panglici roșii și albe și ascultam cum aluneca sania pe zăpada virgină spre satul următor.

Râdea de mine și în glumă, ca să mă necăjească ridica mâinile lui bolovănoase spre cer și zicea că mulțumește cerului că la poarta Raiului nu stă nici un creștin ca mine, că așa poate și el spera să intre într-o zi printre ăi buni dintre oameni și îngeri. Apoi aplauda spre marea mea oftică. „Nu mă vrei în Rai alături de tine?”, mă înțepa ironic. Și nu-mi venea să zic că aş vedea Raiul fără bunătatea lui rafinată, dar nici că l-aș vrea populat cu toate culorile de oameni.

– O să mai crești și tu, copilă, și așa cum te văd eu, o să înțelegi, că în Rai, de-o fi să fie așa cum zic creștinii, intră și alții nu doar ei,  zicea și zâmbea blând și zâmbetul ăla mă făcea să accept că da, poate în Rai, printre îngeri vor fi fiind și alte forme de suflete de oameni, intrați acolo pe criterii străine celor cunoscute mie.

În noaptea aia, rătăciserăm din sat în sat, cântând înghețați pe la toate casele prietenilor, rudelor, cunoscuților lui Viktor și Mima, dar și a doritorilor. Colinde de bine, cu miros de cozonac și de prăjituri cu unt. Spre dimineață eram obosiți și înghețați dar cu chef de joacă și puși pe șotii tocmai de oboseala cumulată. Dacă cineva ridica un deget era motiv de haz cu lacrimi și burți rupte de râs. Viktor avu ideea ca la întoarcere, la ușa lor, Gantulga să cânte în stilul mongol, adică să cânte „tuva”, acel răget profund și gutural care mă speriase de moarte când îl cunoscusem pe Gantulga. Omul râse:

–  Dacă mă ia la goană Ghenia, mă ai pe conștiință, se maimuțări Gantulga în hazul general.

Ne așezarăm cuminți în fața ușii. Mazur avea somn greu. Ai fi putut da cu bombe prin curte fără să te audă dacă dormea. Ghenia însă, avea somn de veveriță. Așa că alinierea cuminte, fiecare „la vocea lui”, se făcu pe vârful degetelor și în chicoteli înăbușite în dosul fularelor de blană.  Am privit la ceas. Era cinci dimineața și ne aflam pe drumuri din seara de dinainte, de pe la vreo șase. În sat luminile erau mai toate stinse, era liniște de mormânt, nici un alt colindător nu se mai încumetase a hălădui pe ulițe în gerul dimineții. Doar noi, nebuni de legat, îndrăgostiți de muzică și de iarnă.

Gantulga se așeză solemn pentru „tuva”, adică acel sunet profund și gutural de bas, asemănător răcnetului unui iac în stepele Mongoliei, unde tuva e mare artă și cântec tradițional. „Mare brânză să ragi ca boul și să te mai și lauzi că e muzică curată să bagi spaima-n lume”, mă ofticasem eu când mi se explică ce era cu răgetul inuman care mă făcuse să sar drept în picioare când îl auzisem întâia oară. Și chiar era mare lucru, pentru că în răgetul inuman, omul își folosește gâtul și cavitatea bucală pentru a emite simultan două tipuri de sunete: unul de o frecvență extrem de joasă, altul, mai înalt, filtrat în cavitatea bucală.

Viktor dădu tonul, dar nimeni nu-l văzu pentru că nimeni nu se uita la el, ci toți ne uitarăm la Gantulga, care nu se uită la noi ci la Viktor. Gantulga foarte grav și pus pe treabă emană de unul singur cel mai bun răget al său posibil, lângă ușa Gheniei. Trezi toți câinii din sat, vreo două becuri se cutremurară să cadă din fir nu alta, iar din ușă țâșni un răsunător: „Zdraaaaaaaaang – Zbaaaaang”. Apoi, vocea femeii urlă din dosul ușii:

– Mă, drac sau ce-oi fi, ieși la lumină, că de ies eu cu tipsia vezi sfinți fără dinți!

Carevasazică Ghenia se folosise de tipsia grea de fontă pentru blinii și altoise ușa în disperare de cauză pentru a goni arătarea cu voce de drac. Se iți în ușă în cămașa de noapte, ciufulită și desculță, dar cu o triumfătoare tigaie fluturând în aer. La vederea noastră se blocă, iar noi la vederea ei eliberarăm toate energiile vesele din noi.

A doua zi, prin sat umbla vorba că dracul colindase la casa lui Mazur, și Genia îl bătuse cu tipsia de blinii de-i rupsese dinții și se întorsese știrb la mumă-sa, fix în dimineața Crăciunului.