Până la Mitropolie, facem, de la ai mei, cam şapte minute. Pe jos. Aşa că, de obicei, plecăm, în noaptea de Paşte, pe la fără un sfert. Ştii tu al cui. De data asta, eram trei. Fata mea, prietena mea şi cu mine. Drum săltat, cale-ntunecoasă. Eu le spun fetelor că lumea mai şi bea întru resuscitarea distracţiei şi grăbirea luminii, aşa că s-avem grijă pe unde călcăm.
În apropierea catedralei, lumea de pe lume, vorba bunicii mele. Ştiam că străpungerea mulţimii va dura ceva, aşa c-am încercat să atacăm o margine, dar n-a mers. Prea-n şosea. Aşa că am intrat direct, ca Tamerlan. Am remarcat că oamenii erau parfumaţi intens. De sărbătoare. Şi ne-ndârjiţi. Aşteptau să fie lumină. Şi-a fost.
În vremurile astea, toţi vor să fie mai slabi. Sau să pară. Să se simtă? Mă rog, toate sau niţel din toate. Când ai de traversat mulţimi, e păgubos, că se-năspreşte rău strânsoarea. Dar, na, se-ntâmplă rar. Aşa că să menţinem trendul emacierii.
Foto: Costică Acsinte
Bun. Prietena mea are doi copii. I-a sunat pe amândoi şi le-a dat întâlnire cu noi la clopotniţă. Fata a zis că întârzie sigur. Băiatul a-ntrebat în cât timp ajungem, ca să ştie dacă se grăbeşte. „În două minute“, i-a răspuns mă-sa. Am întrebat-o, cu impertinenţă şi-un pic de reproş, de ce l-a zorit, că e clar că noi nu vom fi acolo în timpul pe care i l-a cerut lui.
– Lasă-l, dragă, e bărbat, trebuie să înveţe să aştepte.
– Ai înnebunit? Păi, tocmai tu, mama lui, îl înveţi cu-aşa ceva? Nu eşti zdravănă! [Aici am pus adaosuri psihologizante despre educaţie, respect, atitudine, selfăstim (sic!), echilibru – toate cu impact relaţional.]
– Auzi, dragă, în practică, lucrurile stau altfel. Dacă n-o să ştie să aştepte o femeie ca lumea, o să se-aleagă cu tuta satului, că numai o disperată ca aia vine la fix.
