Avea rădăcini cărnoase, străbătute de vene şi artere. Deşi nu erau albastre, nu pulsau şi n-aveau căldură, le-a dat ea toate astea. Că avea de unde. Nu le-a mai verificat apoi, că ştia că face lucrurile temeinic. Dar viziunea sângelui fierbinte şi-a însuşit-o. Doar era facerea ei, nu putea fi palidă, iar despre rece chiar nu putea fi vorba. A luat bucata necântărită, a deschis zidul cu berbecele, că nu mai nimereşti poarta când va să fie tulburarea, şi şi-a vârât gheţarul în piept. Nu era prea mare, nici prea greu, ba chiar îl simţea uşor şi fluid, niciodată volatil, şi se bucura că are foc să-l ţină viu şi, mai ales, că nu-l atinge spre topire-n margini. Era fericită ea, cu gheţarul ei.
A început, pe urmă, să înveţe să-şi cânte. Că nimic în jur nu poate fi prea rău, că nu sunt adunări ale zilei prin care să nu poată trece, că atingerile muşcătoare sunt căţelandre, chiar jucăuşe, că-n ea creşte singura carne fierbinte din lume, ce prostii spun eu?, din toate lumile, că doară ea nu ştia pe atunci că leagănă în sân un gheţar. Erau nedezlipiţi, adică ea era purtătoare. El nu ştia să facă nimic altceva decât să vorbească, dar ăsta e lucru mare şi pentru un foc, aşa cum îl ducea ea, darămite pentru o apă adunată-n bloc. Aşa că era bine.
Din ea mai ieşeau uneori, şi nu arareori, nişte vrăbii mai mici decât alea obişnuite, mici cât nişte nedumeriri. Dar le alunga mereu cu pietre, de parcă ar fi fost nevoie de atâta violenţă. La cât sculpta ea fără odihnă, era suficient numai să le privească, şi s-ar fi anulat amărâtele alea ca fiinţe, de frică. Însă ea voia să se asigure că nu există umbre. Nici nu erau, numai că ea nu se uita unde trebuia, ci peste cap, peste capul ei. Sigur că pare imposibil, dar nu este. Îl legăna încet pe el, să nu-l supere cu ritmurile, pentru că, iar pasărea asta n-a vrut să plece cu niciun bolovan, îl simţea fragil, evaziv, ezitant. Şi câţi munţi a stricat ea pe ea. Degeaba.
Foto: Costică Acsinte
Pe urmă, s-au întrupat iar timpurile biblice, de parcă nu toate ar fi, însă e şi asta o vorbă bună, şi din întuneric a venit lumina. Iar ea a luat cu amândouă mâinile spărgătorul de gheaţă, i-a poruncit berbecelui să se dea trei zile la o parte, a fărâmat carnea iubitoare, plus iubindă, dar parcă mi-e şi ruşine s-o numesc aşa, a privit rădăcinile albe şi reci, deşi s-a târât prin unghere pline de sticlă mică, pisată mare, ca să le găsească pulsul, şi-a început să înmoaie vârful în gheaţa pe care o trăise carne. Berbecele a fost mulţumit fiindcă ea şi-a ţinut cuvântul, iar lucrarea asta n-a durat decât trei zile. A curăţat locul de toate ácele iuţi, a învârtit unealta ca pe hegar, o dată şi încă o dată, a verificat pereţii şi porţile de dinăuntru, erau buni şi bune, şi-a lăsat sângele să curgă peste locul unde sălăşluise gheaţa şi să-l umple şi a plecat, mulţumindu-i berbecelui şi pentru încredere, şi pentru răbdare.
A dat, apoi, drumul banchizei în ocean. Era casa ei de trup. O merita. Se meritau. Departe.
“Carnea iubitoare” . Frumos, eu nu sunt capabil de asa cuvinte, de asa expresii, oricat m-as stradui. Cum va vine, cum faceti, dna Ana ? Stiu, filologia, lectura multa, talent. Si eu am “talent”, de ce nu pot ?
Io de ce nu pot ca tine, Raj?