Am urcat aseară în tramvai și, în timp ce apropiam cartela de aparat, am auzit o voce bărbătească: „Coborâm la următoarea, te lăsăm acolo și plecăm.“ În mod normal, nu mi-ar fi atras atenția cuvintele astea, numai că tonul bărbatului avea ceva înspăimântător în el. Întâi, era clar că omul băuse, apoi, era acolo satisfacția omului care se bucură când face rău. M-am uitat cu atenție la el și am vrut să văd cu cine vorbește. În fața lui, erau o femeie și un copil cam de cinci ani. Cu copilul vorbea. Mama și fiul stăteau pe scaune alăturate, iar mama nu zicea nimic.
„Domnule“, i-am spus, „vă rog să-mi permiteți să vă spun ceva.“ „Dar vă rog, doamnă“, mi-a răspuns, ce e drept un pic surprins. „Domnule, unul dintre cele mai rele lucruri pe care le poate auzi un copil e amenințarea cu abandonul. Treaba asta îi face foarte rău, suferă îngrozitor și e posibil ca suferința asta să rămână în el și când se face mare, domnule.“ „Dar asta și vreau, vreau să sufere cât mai mult, poate înțelege.“ Între timp, un adolescent care se afla față-n față, pe scaun, cu acest bărbat mi-a făcut semn să renunț. Ochii tânărului spuneau că nu am cu cine discuta, gestul mâinii lui îmi cerea respectuos să nu continui. Tatăl nu i-a văzut ochii, doar eu i-am văzut, i-a văzut doar mâna. Și nu a recționat. În ochii adolescentului am văzut și furie, și resemnare la adresa tatălui. Și, cumva, teama ca discuția să nu degenereze.
„Vă mulțumesc că ați intervenit, dar eu vreau să sufere cât mai mult“, a zis tare bărbatul în spatele meu. Mi-am dat seama că nu am de ce să merg mai departe, nu am cu cine, ba chiar că, dacă insist, pot face mai mult rău. M-am așezat pe scaun și i-am privit pe toți. Mama, care stătea lângă băiețel, nici măcar nu a tresărit. Copilul plângea tăcut, cu capul în jos. Tatăl continua să-l admonesteze, e drept că scăzuse mult tonul. Mama nu făcea niciun gest, absolut niciunul, ca și cum nu ar fi fost acolo. Adolescentul, care stătea vizavi de tatăl său, se uita pe geamul plouat al tramvaiului. Toți așteptau ca bărbatul să se liniștească, niciunul nu vorbea cu el, niciunul nu îl privea. Era clar că au mai trecut prin asta și nu vor decât să se oprească. La un moment dat, femeia a vorbit ceva, în șoaptă, cu soțul ei, cu zâmbet i-a spus cevaul ăla, el a râs zgomotos, copilul plângea de la marginea căciuliței la începutul fularului, adolescentul privea neclintit strada prin geam. Bărbatul s-a liniștit, adică n-a mai zis nimic. Femeia nu i-a dat nicio clipă atenție băiețelului care plângea lângă ea. Am coborât din tramvai printre ei, prin greul de aer îmbibat de lacrimile copilului, de aburii de alcool ai tatălui, de trupul viu, dar inert al mamei, de dorința de a fi în altă parte a adolescentului.
Foto: Costică Acsinte
Mi-am amintit de tâmpitul ăla de film pe care l-am văzut când aveam șapte ani, poate nu era tâmpit, nici nu l-am văzut pe tot, doar scena asta: într-o mașină, doi părinți și doi copii. Vorbeau toți, râdeau, cântau. Mașina s-a oprit într-o benzinărie, au coborât toți, părinții au mers în magazin, copiii, la toaletă. Cât au stat copiii acolo, părinții au fugit la mașină, s-au urcat și-au demarat în trombă. Exact când copiii ieșeau. Întâi, au fost șocați, apoi au fugit în stradă și-au alergat strigând și plângând după mașină. Cel mare s-a oprit primul, înțelegând c-au fost abandonați, cel mic a continuat să alerge, până a obosit și a căzut. Stătea prăbușit pe asfalt, cu capul în mâini, și plângea ca un om înfrânt. Nu disperat, înfrânt. Băiatul cel mare l-a ajuns din urmă, l-a îmbrățișat acolo, în mijlocul drumului, strâns l-a ținut, l-a mângâiat și l-a legănat. Secvența asta a băgat o groază de moarte în mine. Peste câteva zile de când am văzut-o aveam să părăsesc casa în care crescusem șapte ani, cu bunicii, doar cu bunicii, și să iau, împreună cu frumoșii și foarte tinerii mei părinți, drumul orașului, al școlii, al unei alte vieți. Am aflat relativ de curând că fetița care am fost a trăit acest moment al plecării și ca pe un abandon, și ca pe o răpire. Și că m-am îmbolnăvit grav atunci și-am dus pe picioare toată viața suferința aia, fără măcar s-o bănuiesc.
Am văzut la băiețelul din tramvai tristețea aia atotcuprinzătoare pe care o cunosc foarte bine, prea bine. Am văzut-o și la fratele lui adolescent. Era combinată cu o furie magistral ascunsă, numai că eu o știu și pe aia la fel de bine, e furia ta față de tine, aia care te erodează până simți că ai consistența fumului și tăria lui. Și mirosul lui. Că ești ars complet pe dinăuntru.
M-am gândit la cuvinte, la tonuri, la faptul că atâția oameni cred că ele nu înseamnă mare lucru. La câtă groază poți trăi de la cuvinte, de la tonuri și când ești copil, și mai târziu. La cum te transformi de la cuvinte, de la tonuri.
Mi-am mai adus aminte de mamele despărțite de tații copiilor lor, mame care-și amenință copiii cu abandonul dacă îndrăznesc să vrea să meargă la tații lor numai în vizită. „Dacă te duci, să rămâi acolo, să nu mai vii acasă, dacă te duci, rămâi fără mine.“ Tatăl întreabă „De ce nu vrei să vii la mine?“, iar copilul, senin, fără să-și dea seama ce adevăr crunt ascunde răspunsul lui, spune: „Mami a zis că nu vreau să vin.“ Groaza copilului amenințat cu abandonul îl face dependent poate chiar pe viață de mama lui, îl îmbolnăvește de dependență. Mama se bucură, a reușit să-l „convingă“ să facă așa cum vrea ea, l-a mai pedepsit și pe tată, că așa merită, a reușit, e o mamă bună, un succes de mamă, nu alta. Groaza copilului amenințat de tată în tramvai și abandonat de mamă, prin lipsa oricărui gest de apropiere, de empatie, îl va face să fie cuminte, foarte cuminte, doar ce se face el dacă ajunge pe străzi? Îl va face totuna cu o frică, o tristețe și o furie care îl vor transforma pe zi ce trece într-un străin de sine.
Cuvinte și tonuri. Ce mare lucru, nu-i așa?
Ce ai face daca ai avea un fost sot ca acel barbat? Ti-ai da copilul pe mana lui un weekend intreg? Sau o zi pe saptamana?
Dacă e un pericol pentru copil, atunci deschide proces, fă plângere la poliție și la protecția copilului.
Barbatul acela e un pericol pentru copil? Cum demonstrezi? Ii vine protectia copilului, toate sunt bune si frumoase si a doua zi incepe iar abuzul psihic. Si nu se intampla nimic. Dar nu mi-ai raspuns la intrebare.
Ba ți-am răspuns: dacă e un pericol pentru copil, faci tot ce legea îți permite ca să demonstrezi asta și să aibă program de vizitare în conformitate cu acest statut. Dacă-l va mai avea.
Dacă nu e un pericol pentru copil, ci doar îți toacă ție nervii, asta nu are cum să impieteze asupra programului de vizitare.
Ana Barton, am o prietena care a reușit într-un final sa obțină ordin de protecție , dar doar dupa ce fostul soț a răpit copilul, a amenințat-o cu moartea de multe ori, a abuzat-o fizic si ea a depus plingeri repetate la poliție. La poliție , desi era victima, era tratată ca o nebuna , de asta nici nu a prea avut dovezi in proces, polițiștii de cele mai multe ori nu scriau plângerea ei, a unei femei speriate, amenințate, a unei mame care se zbate sa ducă o viața normala in ciuda condițiilor pe care viața i le- a dat. Chiar si cu ordin de protecție, obținut cu mare dificultate, soțul ei vine in prezenta ei pentru ca are dreptul sa vada copilul 3 ore pe săptămana.
Poti demonstra ca soțul este un pericol pentru copil( este, cuvintele lui sint toxice, omul din textul tau e doar beat, asta e bolnav ) ? Considera vreun politist abuzul psihic ca periculos pentru un om? Daca mama copilului a fost pusă in fata morții de multe ori, si tot a obținut greu ordinul de protecție, crezi ca instanța decide sa limiteze accesul unui bărbat la copilul sau doar pentru ca a spus ca il lasa in stație ?
Ai scris un text frumos, dar raspunsul dat Ioanei nu face decit sa adâncească rana in ea si in alte victime ale abuzului emoțional. Pentru ca ai răspuns doar ca sa răspunzi. Ai vrut in textul scris sa arați cu degetul si sa spui “ uite ce deșteaptă sint eu, ca stiu ca e rău sa vorbești asa unui copil” , dar raspunsul dat arata ca mai ai mult pina la a ii arata cu degetul pe alții.
Lucrurile nu sunt asa simple precum le-ai descris. Un parinte este pericol pentru copil chiar daca nu ii face direct rau ci doar injura, loveste, scuipa mama, de fata cu el. Este traumatizant si sufera si din aceasta cauza.Asa cum povestea si Ela, in tara noastra protectia pentru copil este 0. Si pentru parintele abuzat dar ma raportez in primul rand la copil. Eu, personal, am apelat la toate parghiile legale posibile: am actionat in instanta pentru un program de vizita, am facut sesizari la Protectia Copilului, plangeri la Politie, l-am dus pe cel mic la psiholog, etc. Nu are rost sa intru in amanunte. Concluzia este, de multe ori, ca esti doborat: de sistem si de celalalt parinte si de multe ori iti doresti sa nu mai traiesti, ca nu intelegi ce ai facut atat de rau in viata sa induri asa ceva.
Si, ca sa raspund unei intrebari ale unei cititoare, de mai jos, femeile nu stiu intotdeauna cu cine se marita/fac un copil. Un om se poate transforma dupa ani de relatie, mai ales daca pica in plasa unu viciu.
Eu nu înțeleg un lucru: femeile astea nu vad cu cine se mărită și fac copii?! Nu este responsabilitatea lor?! Nu ele i-au ales?! De ce sunt vinovați copiii și trebuie să sufere?! De ce aruncam vina doar pe bărbați?! Dar noi…unde eram?!
Draga Diana, iti pot Răspunde simplu : nu, nu vad aceste femei cu ci e se căsătoresc. Nici nu au cum.
“ You may be wondering why anyone would be masochistic enough to ever get themselves into a relationship with such a person; one that leaves you feeling so dreadful?
But the truth is that things start off very differently. The narcissist is an absolute perfect delight right from the first day you start dating: wining, dining and gifts, nothing is too much trouble for him/her; your every whim is his/her desire; he/she is truly the perfect and charming partner.
Finding yourself in a “whirlwind romance”, he/she will appear to be all you have ever wanted in a partner and in a relationship, so much so that it all seems almost “too good to be true”, which of course it is.
At this stage you are his/her “prey”, and he/she is an expert at contriving his/her behaviour to impress you, and being sensitive to what you are wanting, until he/she has snared you. He/she has you in his/her sights as his/her next source of Narcissistic supply, so all his/her energies, shows of love, affection and fake empathy are committed to lure you.
The transition
However this “impress the socks off” stage doesn’t last, and once he/she now feels secure in the relationship (this happens most commonly at the 3 major transitions: when you move in together, when you get married, or when you start having children) there is now no longer a need for making an effort.
Without realizing it, you are now owned by him/her; you have crossed over into his/her self definition boundary. With this transition comes the expectation that you now are an extension of him/her.
This dumbfounding change can be made almost overnight, or at a more gradual pace, but change it does. “
Sursa : http://www.thehartcentre.com.au/what-is-narcissism-and-what-is-narcissistic-behaviour/
Deci ai putea fi si tu una din “ femeile astea “
cred ca ti-ai trait si tu teama de abandon foarte adanc din miment ce o descrii atat de plastic. perspectivele sunt diferite, toti au adevarul si dreptatea lor. tu ai construit o poveste emotionanta bazata pe afectul tau.
Alina, Ana spune despre propria teama cu toate cuvintele in text, nu ai de ce sa presupui nimic; descrierea plastica ii vine din talentul cu care scrie in general.
De obicei, dreptatea si adevarul sunt masuri de finete, dar nu au zone gri, personale. Le ai in fata, dar le vezi cum te pricepi, cam asa s-ar traduce “personalul” din ele.
Ela, îți cer iertare că n-am știut să răspund altceva decât ca Ioana să urmeze procedurile legale. Nu știu altă cale, oricât de anevoioasă și dureroasă poate fi. Sunt și tați care o urmează, tot anevoioasă și dureroasă este, încercând să-și vadă copiii, să le fie aproape, iar mamele acelor copii îi alienează spunându-le că tati nu e bun fiindcă nu le vrea pe ele.
Nici mamele, nici tații care se confruntă cu foști soți extrem de problematici nu au altă cale de soluționare decât cea legală. Știi tu alta? Eu, nu.
Da, îți vine să urli, să te tăvălești din cauza nedreptății, și nu doar îți vine, ba chiar și urli și te tăvălești, dar nu ai cum rezolva în afara legii lucrurile.
P.S.: Nu cred că sunt deșteaptă, mi-ar fi plăcut să fiu.
Foarte trist. Din orice punct de vedere. Si “societatea” are “grija” ca nimeni sa nu faca nimic. Te lupti cu morile de vant.
Copiii sunt victimele parintilor care la randul lor au fost victime ! Se vede cu ochiul liber ca acesti doi parinti sunt in dificultatea de a-si creste copiii , de a-i iubi pentru ca ei insisi nu au fost crescuti si iubiti. In mod normal ar trebui sa avem copii doar cand suntem maturi, rezolvati dar ne grabim. Ar trebui mai multa grija, mai multa educatie, mai multa informatie!