Vreau, îmi trebuie, am nevoie. Pastă de dinţi sub formă de gel incolor, cu steluţe incluse, un detergent mai bun, ba şi-un balsam care să-şi facă treaba, o casă, o maşină-două, pantofi bej, cusuţi, nu lipiţi, alt serviciu, că ăsta s-a ciobit, brânză dulce, light, un şampon calm, bani, apă plată şi-o relaţie nouă.
Mai vreau să schimb şi mobila, că nu mai suntem în Evul Mediu, s-o lăsăm moştenire pentru şapte generaţii. Acum trebuie să ne modernizăm tot timpul, să avem noul, cât mai noul, altfelul nostru cel de toate zilele, ăla fără de care nu ne mai împlinim, că nu mai ştim drumul împlinirii. Doar nu mai mâncăm pită, că îngraşă, aşa că de unde firimituri călăuzitoare în urmă-ne? Nu mai trăim în poveşti, nu mai trăim poveşti, nu mai suntem poveşti. Suntem ştiri. Azi îmi trebuie aia, aia şi aia, ca să fiu mulţumit. Dacă nu le am azi, sufăr. Mă doare lipsa lor şi nu mai pot face nimic. Mă trântesc pe-o canapea şi dau drumul deznădejdii, mă afund în ea de voie.
Hei, nu te speria, nu mă refer la binefacerile tehnologiei. Ştim că avem cu toţii nevoie de ea. Că nu ne putem insulariza fără să plătim preţul excluderii. Ce-ţi spun eu astăzi este că multitudinea asta de produse care-ţi ajung în faţa ochilor cu o repeziciune care te obligă la veşnică alergătură te face schimbător şi mofturos. Iritat şi continuu nemulţumit.
Foto: Costică Acsinte
Şi când am eu atâtea opţiuni, de nu-mi mai văd capul, cum să nu-nceapă oamenii de lângă mine să devină dispensabili? Cum sună prostia aia abominabilă? „Nimeni nu e de neînlocuit“. Atât de mult ni s-a inoculat mizeria asta, încât am dus-o singuri în casele noastre şi, când omul de lângă noi nu ni se conformează pretenţiilor, ne gândim că-i bun de aruncat la coş. Şi iară nu-ţi vorbesc despre relaţiile toxice, dureroase, îngrozitoare, ci numai despre uşurinţa gândului de a scăpa de cineva pentru că nu mai este în standardele tale de… calitate.
Şi cu serviciul e la fel. Alergăm după un job mai bun, mai bănos, mai aducător de satisfacţii. Dar satisfacţiile alea n-ar trebui să fie pentru ambele părţi? „Do ut des“. Aşa ziceau latinii. „Dă-mi, ca să-ţi dau“. Însă dă-mi încredere, ca să-mi ai încrederea, ca să putem face treabă bună împreună. Nu te purta ca un vătaf de plai cu argatul. Şi eu îţi dau ce ştiu, ce pot, învăţ lucruri noi, mă adaptez, creştem şi unii, şi alţii. Nu există bine numai pentru mine sau numai pentru tine. Ăla nu-i bine, e oportunism, dacă-i numai de-o parte.
„Truisme“, o să zici. „Ce naiba-mi spui nou, ce nu ştiu din toate astea?“. Ai dreptate, om bun. Nimic nou nu ţi-am spus. Dar când alergi după obiectele alea noi, când îţi vine să fugi de omul de lângă tine pentru că „s-a-nvechit“, ştii că faci asta pentru că te supui regulilor pe care le-a impus societatea asta consumistă? De câte ori te-ai oprit din fugă, întrebându-te: „Eu pentru ce alerg? Chiar vreau s-alerg, vine din mine fuga asta?“.
Dapoi diun timp si dv. sunteti altfelu mieu, dna Ana, sarumana, mistria si canciocu, bormasina si minciocu ! Apoi asta cu serviciu, io am rezolvato de mult si-i aducator de satisfactii. Ce satisfactie mai mare poate fi, decat aceia ca-ti permiti sa vidanjezi la 39 de grade cel sius ?
Au anuntat busuiocii astia ca temperaturile vor scadea cu vio 10 grade, dna Ana. Asfel 39 de grade cel sius ,vor deveni 29 de grade cel jos. Sa anuntat si grindina si vedeti ca umbrela nu face fatza. Io deja umblu cu masa in cap. Si io alerg tare, dna Ana. Credeti ca fuga asta vine din mine, sau din Spidi Gonzales ?
Jură-te tu că scad temperaturile!
Din Spidi Conservatorul, normal.
Sa se jure Busu, nu io. Ce , io manc bors la tv ?
Ştii ce-aş mânca eu? Chisăliţă.
Asta cu te consum deci exist i se potriveste de minune lu Marcel groparu, pretenu meu care se bucura nevoe mare cand o mai merleste cate 1. Deunazi a dezgropato pe Cati , ca a imbulinato masa prin deces si trebuia acuma so scoatza pe Cati ca so puie la picioarele lu mumasa. Oscioarele vreau sa zic. Cati fusese dama de consumatie, deci femee de moravuri grele, caci Cati avea vio 98 de kile si lu Marcel ii placeau femeele corpolente, caci Dora nevastasa e 1 zambet si doua oase si cantareste vie cat cantareste osemintele Carlei. Zis femee de moravuri grele caci la Carla in odae se ajungea greu, trebuia sa treci mai intai de omu ei care mai mereu era lat in prag din cauza consumului exagerat de bauturi alcoolice si toti se impiedicau de el, astfel ca ajungeau deabusilea la picioarele lu Carla. Carla se dadea cu mult odicolon, astfel ca si acuma la 12 ani dela decesu ei, osemintele putzeau a odicolon. Sarumana, bidineaua, zambila si vioreaua !
N.R., adica nota mea, caci io singur imi redactez materialele: Cand Marcel a desfacut capacu sicriului, a dat perdeaua deoparte, sa uitat lung la tiuga Carlei, ia desfacut capu de coloana vertebrala printr-o rotire usoara facand prrrr, spre stupefactia audientei de pe marginea gropii, compusa din Nicu, ajutor de gropar-manuitor de cazma, a preotului Sandu care nu stiu ce cauta acolo si a sorei lu Carla, Dora pe numele mic de botez. Marcel uitanduse cu duiosie in gavanele Carlei, a spus aceste vorbe memorabile: Iti mai trebuie pula, fa ? Caci in urma cu 12 ani, Carla si Marcel sau despartit in conditii deloc amiabile, caci Carla la reclamat pe Marcel la politia comubnitara ca de cate ori o viziteaza, la plecare ii fura cate o funie de usturoi sau ceapa dihn sopron.
Aoleu!
Aoleu, ce, dna Ana ? Nam zis ca Cati era moarta ? Na duruto cand Marcel ia desfacut capu de trunchi…
Erata corectoare: Cati, nu Carla. Carla era alta dama de consumatie. Le incurc mereu…
Trebue so tai dupa dulaul meu, caci a plecat cu tot cu cusca dupa el. Nar fi o problema, dar io imi ascunz sticla cu rachie in cusca lui ca sa no gaseasca grasa de nevastamea. Sarumana !
Moartă, nemoartă, mă speriai.
Nevastă-ta nu e grasă, că te bat.