Mai cum câţiva ani, îmi ajunge sub ochi informaţia că Asociaţia Americană de Psihiatrie a introdus în DSM (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), ediţia a V-a, parcă, pasiunea oamenilor de-a aduna lucruri care le-ar putea fi cândva de folos. The Hoarding Disorder o cheamă în original şi se referă exclusiv la pasiunea de a colecţiona şi tezauriza tot felul de… nimicuri.
O fi la americani. La noi, cred că are legătură cu prospeţimea noastră de ieşiţi din comunism. Mai ştiţi ce frumoase erau ambalajele oricărui obiect venit din afara graniţelor, comparativ cu ale noastre? Mai ţineţi minte cum păstra lumea tot felul de cartoane colorate, gume de şters, foi de celofan imprimat? Sigur că da. Aşa cum mai ştiţi că se sufoca frigiderul împotriva foametei. Şi cum să fi dispărut aşa repede toate habitudinile astea? Că 25 de ani e puţin.
Aveam şapte ani, când un unchi mi-a adus din Cehoslovacia un orar. Avea patru pagini. Cele două coperte exterioare aveau imagini cu instrumente de scris. Interiorul era orarul propriu-zis. Nu l-am scris niciodată. Era prea frumos ca să-l… stric. Aveam eu orare din alea terne, numai bune de lipit pe dulapul din faţa bioroului. L-am pus într-o carte preferată de-a tatălui meu, Armele lui Krupp. Pe urmă, când eram în clasa a IV-a, învăţătoarea mea mi-a făcut cadou, la aniversarea mea, Dicţionarul de Neologisme. Iar orarul a ajuns acolo şi-a dormit liniştit 27 de ani. Niciodată nu m-am considerat vrednică să-l completez cu scrisul meu pe când eram elevă, iar apoi l-am păstrat ca pe o relicvă a copilăriei.
Când a intrat fata mea la şcoală, i l-am făcut cadou. Cum? Extrăgându-l cu evlavie din dicţionarul de-acum bătrân şi spunându-i povestea orarului. L-a luat şi l-a scris imediat. Şi cum în a doua săptămână de şcoală s-a modificat programul, am văzut într-o după-amiază cum l-a smuls de pe perete, l-a făcut cocoloş şi l-a aruncat la coş. Apoi, a scris altul, conform cu realitatea. Gesturi normale într-o lume normală. Sănătoase. Ce-am făcut eu? Mi-am găsit repede un loc unde să-l plâng, dar să nu mă vadă nimeni. N-aş mai fi putut da şi explicaţii.
Mai ştiţi vorba aia românească părăluţe albe pentru zile negre? Este un fel de casă de economii şi consemnaţiuni într-o batistă brodată. Dar nu e vorba numai despre bani. Strângătorii ăştia de nimicuri sunt şi unii dintre cei mai mari risipitori. Ai lor înşile. Sigur, nu toţi, dar mulţi dintre ei. În casa babei care adună-n debara preşuri de coade, cofraje de ouă şi sticle de o juma’ de litru ai să găseşti dulceaţă de fructe de soc, frumos căpăcită c-o feliuţă de lămâie. Dacă eşti cuminte, poate chiar şerbet. O felie de chec marmorat pe-o farfurie din porţelan subţire şi filigranat pe margini, iar desesubt un petic de dantelă croşetată de mâinile ei. Şi nu-ţi va da şerveţel de hârtie, ci unul pe care l-a cusut ea-nainte de măritiş. Iar apa o s-o bei dintr-un pahar de cristal, gros şi faţetat.
O să-ţi spună, poate, râzând încurcată: Of, strâng toate prostiile, mamă, dar ştii şi tu c-aşa sunt bătrânii, au tabieturile lor învechite. Da, multe nu-mi sunt folositoare, dar, vezi tu, nici eu nu mai sunt folositoare nimănui. Mi-am făcut lumea mea în care omul seamănă din ce în ce mai mult lucrurilor de care se-nconjoară. Sau n-o să-ţi spună nimic. O să vezi toate astea-n ochii ei.
Şi eu am sindromul babei strângător-risipitoare. O mulţime de prostii mă alcătuiesc şi-năuntru, şi-n afară. Mă gândesc deseori să tai răul de la rădăcină: Arunc tot, tot. Că doar n-o să le iau după mine pe lumea ailaltă. De azi. Şi normal că mă ţine vreo două-trei zile, timp în care mă descotorosesc de-o grămadă de lucruri utile pe care le-arunc de pe socluri doar fiindcă-ncerc să mă supun legii pe care eu am făcut-o. Noroc că nu mă ţine mult, altfel aş ajunge să m-arunc şi pe mine. Însă sentimentul de vinovăţie nu mă părăseşte decât rar, foarte rar. O dată la câţiva ani.
De exemplu, săptămâna trecută. Mă-ncălţam, să plec la birou. Aveam ghetele maro şi le strângeam pe picior. Şiretul celei stângi s-a gândit să se rupă chiar atunci, când mai eram şi-n întârziere. N-a durat însă decât o secundă până mi-am dat seama că am o pereche de şireturi brune, luate acum câţiva ani, să fie. Am şi negre, normal. Treaba e că strângătorii nu sunt mai deloc organizaţi şi cum naiba să şi fie?! Aşa că m-am ridicat într-un picior, cu inima bătându-mi mai repede, de teama că nu le voi găsi unde-mi imaginam c-ar trebui să fie, dar siguranţă nu aveam, şi-am apucat cutia albastră.
Am răsturnat-o şi le-am găsit. Le-am pupat, le-am desfăcut şi-am început să le trec prin ochiurile ghetelor. Mi-am făcut atunci foarte mica bucurie a ţicnitului aflat în atât de rara, draga criză de normalitate.
how nice folosește și tu arici d-ăia în loc de șireturi…
Nu poci, că ghetili are găuri din fabricaţie.
ei, parcă nu s-a mai văzut ghete-platforme, ori pantof-sanda, ori râsu’-plânsu’, ori arici cu găuri și invers.
ah,ce m-ai strafulgerat cu paralutele albe pentru zile negre(vezi status),sunt si eu tot o baba de-aia de strange si nu arunca,poate ne mai trebuie…:))))
cel mai(inca) functional obiect este o pijama de finet din clasa a 8 a……..ce materiale!nu se mai fabrica..:))))))
Aşa-i, Carmen, nu se mai face ca atunci.
Îmi place mult cum scrii! Parcă respir aer curat.
Mă bucur, ABC.
Ană, tu iar ai trimis o echipă de meșteri pricepuți să repare țiglele pe acoperișurile Ardealului, în amândouă româneștile, cea veche și cea nouă. Așa-i că parfumezi textele după ce le-mbăiezi? Altfel n-ar ajunge dulceața lor până aicea la mine.
Şi parfum i-am putea spune, Magda. Mulţumesc frumos.
Da` bine ca natz scris daspre sindromu babei futacioase, nam ce zice… Sarumana
Tre sa cepem vidanjarea de iarna-primavara. Las ca parfumez io textu, dra Magda sarumana…
Dulceata, ai ? Va arat io dulceata…
Cine mi te-a supărat, Raj?
Sefii. Nevasta si soacra…
Şefii, de când ai tu şefi?
Da nu vedeti ca toti is tampiti in afara de noi 2 ?
Ce-ţi veni? Cum să fie tâmpiţi? Zi, mai bine, cin’ te-a supărat.
Un bunic avea o cutie pe care a pus etichetă : “Aţe mici care nu folosesc la nimic”.
Adevărat.
Manuella, poate le înnoda și făcea o ață mare.
sunt ceva ani de cànd adun cescute de cafea!! de toate felurile si màrimile! i-am zis lu’ a meu ” dacà arunci vre-o una in lipsa mea.. e vai de tine”