Ana Barton
  • Căprării
    • Epicderma
    • Drumult
    • De la Ana la caiafe
    • Viituri de scriituri
    • Samizdat
    • Ospecioi
    • Copilege
  • Parcă eu știu cine sunt…
Ana Barton
Reading now
Acsinte copil

Școala și spitalul. O frică și-o groază

Aug 26, 2016
Ceasuri

Douășpe jumate, șapte fără zece

Aug 22, 2016
Acsinte copilbatran

Lângă venire, către plecare

Aug 13, 2016
13902076_10154412672454407_610493744_o

Pereți dubli

Aug 12, 2016
Deavatiascunselea

– Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci, șaizeci, șaptezeci, optzeci, nouăzeci, sutaaaaa!

Aug 10, 2016
Cai

Normanzii, nu

Aug 05, 2016
Acsinte anotimpuri

Anotimpuri

Load more

Școala și spitalul. O frică și-o groază

De la Ana la caiafe de Ana Barton / 29 august 2016
next
Use ← → keys to navigate
  • A+ A-

Întâi, ne-am dat seama c-am fost mințiți. Deci, furați. Minciuna este furt de încredere. După ea, întotdeauna, potopul. Iar pe domnul potop l-am trăit noi, și cu vârf, și-ndesat, că n-a fost potop de apă, ci de gunoi.

Spaima de autoritate am moștenit-o din comunism, iar cei care au devenit autorități după revoluție s-au folosit cum au știut ei mai bine de spaima asta a noastră. Am sperat, am votat, ne-am dezumflat. Asta a fost variabila noastră… invariabilă. Dezamăgirea. După ea ce să vină? Neputința, normal. Și după neputință? Marea deprimare națională.

Sigur că nu sunt diagnostician societal, dar ies și eu, cum ies și domniile voastre, pe stradă. Și merg întotdeauna uitându-mă la oameni. Nu prin ei, nu peste ei. La ei și, cât pot, în ei. Nu-mi spuneți că vedeți altceva decât văd eu: oameni triști sau foarte triști. A, copiii, adolescenții și foarte tinerii nu sunt triști? Ei, bine, aici e salvarea, doamnelor și domnilor. Ei sunt motivul pentru care vă scriu eu astăzi. Nu uit însă că mulți dintre ei sunt cumplit de triști și știm de ce: trăiesc în familii sărace și/sau abuzive, au părinții plecați în străinătate fiindcă aici mureau de foame etc. Nu voi enumera toate motivele, le știm cu toții.

Știu că, de ar exista o astfel de investigație care să ne cuprindă pe toți, noi, românii, am fi diagnosticați aproape in corpore cu o formă sau alta de depresie. Se vede cu ochiul liber o deprimare națională, bine că n-are cine să ne controleze, că ne-am deprima și mai tare. Sunt aproape 27 de ani de când le tot dăm dovezi de încredere celor care urmează să ne conducă, pentru a fi obligați înfiorător de repede după ce ei ajung la putere să le retragem. Iar acest du-te-vino ne-a epuizat. Da, ne-am pierdut încrederea în ei, dar, cel mai rău, ne-am pierdut-o și în noi. Nu știm de unde să-ncepem, nu avem instrumente de acțiune, zicem noi, nu ne ascultă nimeni, nu-i pasă nimănui de noi. Dezabuzarea asta a dus, evident, la inacțiune. Nu acceptăm situația fiindcă ne-ar mulțumi, ci pentru că suntem întru câtva paralizați. De furie, de durere, de absurd, de disperare.

Sănătatea și educația sunt șansele noastre de revenire pe ecartamentul normalității. Aici, cel mai probabil, suntem cu toții de acord. Dar, practic, cum facem? În ce privește școala, avem încă o teamă, da, aia moștenită. Dacă zic ceva, o să aibă copilul de suferit. Dacă îl lasă corijent, dacă îl umilesc, îl abuzează fiindcă au instrumente să-l abuzeze? Nu, mai bine, tac, accept și-om vedea ce-o ieși? Așa e, dar ce-o ieși bine n-o fi, că n-are cum. Văd de opt ani, la ședințele cu părinții, cum fiecare părinte vrea să-i fie bine în școală numai copilului său. Conceptul de comunitate nu există. Și nici ăla de responsabilitate a părintelui. Numai școala are obligații față de părinți și de copii, părinții și copiii nu au nicio obligație. Ei, nu e deloc așa. Un sistem sănătos este unul în care cu toții colaborăm. Desigur, el trebuie conceput sănătos, ceea ce nouă, momentan, ne cam lipsește. De-aia am sărit și-am strigat de bucurie săptămâna trecută, când am văzut ordinul ministrului educației, acel act normativ în care scrie clar că elevii își pot evalua anonim profesorii. Am simțit că se mișcă ceva, a fost, pentru mine, un fel de revoluție.

Acsinte copil

Foto: Costică Acsinte

Am avut noroc, altfel chiar nu-i pot spune, ca fiica mea să învețe până acum în două școli în care profesorilor le-a păsat de copii. Micile nemulțumiri le-am putut rezolva, în general, cu vorba bună. Totuși, anul ăsta am făcut o sesizare unui profesor pentru că le spunea copiilor de clasa a VIII-a că ei nu sunt în stare să se ducă la un liceu sau la altul, că e vai de capul lor. O făcea râzând, agrementa genul ăsta de discurs cu glume, dar el nu era mai puțin umilitor. Când am aflat, i-am făcut imediat sesizare, prima sesizare scrisă pe care am făcut-o în viața mea. Directorul școlii m-a invitat la o discuție cu profesorul, iar acolo i-am spus clar tot ce aveam de spus. Elegant, dar ferm, că nu se exclud. Copilul meu mai avea trei luni în școala aia, dar acel profesor va continua să facă asta și cu cei pe care îi va prelua în toamna asta, generație după generație. Și la asta m-am gândit.

Apoi, m-am dus să-nscriu copilul la liceu. Am citit pe site-ul liceului ce acte-mi trebuie, am făcut dosarul și m-am înființat. Când am dar copiile cărților de identitate ale părinților, doamna care primea dosare m-a întrebat: „Probleme?“. N-am înțeles la ce se referă și am răspuns: „Nu, ce fel de probleme?“. Doamna m-a privit scurt și mi-a zis: „Părinți divorțați sau…“. N-am lăsat-o să continue. De când divorțul părinților contează la înscrierea copilului la liceu? I-am zis că, da, suntem divorțați și mi-a cerut copia hotărârii de divorț fiindcă „dacă tatăl nu este, el se înlocuiește prin hotărâre“. Serios? A fost rândul meu s-o privesc scurt și, recunosc, tăios, și s-a făcut dintr-odată liniște în sala aia plină de copii și de părinți. Părinții divorțează unul de altul, nu de copii. Părinții sunt părinți, indiferent de starea lor civilă. În plus, nu specificaseră nimic pe site. I-am dat actele pe care mi le ceruse, iar ea, un pic timorată, mi-a spus că au probleme de un an cu un tată care încearcă să-i facă șicane mamei, iar totul se repercutează asupra copilului. Doamnă, așa ceva nu se generalizează. Acela este un caz cu care școala trebuie să învețe să se descurce, nicidecum să considere că elevii cu părinți divorțați au „probleme“. Ne-am lămurit, am înscris copilul și am plecat. Dar am văzut cum, înaintea mea, o mamă și o fetiță n-au știut efectiv, de emoția aflării în fața autorității, la ce profil intrase copilul. S-au pierdut. Copila abia și-a bâiguit numele și așa a și putut doamna s-o caute pe listă. Trebuie să vă spun c-am plecat de la școală eu zâmbind, secretarele zâmbind. Ne-am salutat frumos. Până la urmă, nu fusese vorba decât despre o reacție a unui părinte față de o aberație, o cerință complet nefondată, tratată, cum era și natural, cu refuz. Nu vă mai temeți de școală și nu permiteți abuzul.

În ce privește sănătatea, aici situația e schimbată. E strâns legată de educație, da, fiindcă educația pentru sănătate ar trebui să fie o materie pe care să se pună mult mai mult accent. Dar asta e partea frumoasă a lucrurilor. Aia urâtă, oribilă, înspăimântătoare e că frica de cadrul medical este incomparabilă cu aia de învățător sau profesor. Miza este cea care face diferența. Când ajungi la spital și abia te mai ții pe picioare, de unde să mai ai putere și curaj să faci față indolenței sau umilirii? Te gândești că te vor lăsa să mori sau boala ți se va agrava, cu sechele pe care n-ai cum să le prevezi, și-atunci taci și-nghiți tot ce nu-ți fac sau îți fac în spitale. Ești în stare să accepți orice și chiar accepți orice, de groaza că nu-ți vor trata copilul, pe tine sau pe cineva drag al tău. Prin asta trecem toți când ajungem la spital. Ce m-a uimit pe mine însă a fost cât de puțini oameni erau la protestele din primăvara asta, care au avut ca sursă tocmai sistemul românesc de sănătate. Mi s-a părut halucinant că oamenii nu se gândesc că fiecare dintre ei sau cineva apropiat poate avea nevoie de asistență medicală oricând, fără ca boala să bată la ușă și să ceară voie să intre.

Cealaltă față a cumplitului sistem de sănătate este batjocura față de medici și față de tot personalul medical. Știm cu toții, iarăși, că atitudinea medicilor, excedați de tot felul de lipsuri, de aparatură, medicamente, consumabile de unică folosință etc., nu este întotdeauna una superioară și batjocoritoare, cinstit ar fi să recunoaștem că fiecare dintre noi a întâlnit medici și asistente nu doar extraordinari profesional, ci și oameni minunați. Și nu sunt deloc puțini. Însă în zona asta a sistemului de sănătate groaza pacientului nu-i prea dă variante atitudinale, riscul său fiind prea mare pentru a nu accepta ce i se oferă sau pentru a nu încerca să capete atenție și bunăvoință prin „atenții“. Aici e locul în care autoritatea statului este singura care ne poate salva, statul e singurul care poate implementa un sistem medical sănătos. Nu vorbesc deloc despre sistemul privat fiindcă puțini sunt cei care și-l pot permite, lucru valabil și pentru sistemul privat de educație. Tot statul este dator și cu sistemul sănătos de educație, bineînțeles, dar acolo noi ne putem implica mai mult și constant.

Ce putem face însă cu toții este să semnalăm neregulile pe care le întâlnim în ambele sisteme și nu doar în ele, să vorbim public despre ele, să ne opunem lor. Disfuncționalitatea societății ne face să pendulăm adesea între frică și groază. Uneori, am senzația că însăși pendularea asta ne mai ține-n viață.

Alte creierisme:

  • #metoo#metoo
  • Profesorul: „Rostul meu e să aflăm cine ești tu“Profesorul: „Rostul meu e să aflăm cine ești tu“
  • Ce câștigi, de fapt, la olimpiadăCe câștigi, de fapt, la olimpiadă
  • „Iartă-mă“ nu-i totuna cu „Scuză-mă“„Iartă-mă“ nu-i totuna cu „Scuză-mă“
  • Doliul ţine trei zile. Durerea are contract pe perioadă nedeterminatăDoliul ţine trei zile. Durerea are contract pe perioadă nedeterminată
Facebook0
Twitter0
Google+0
LinkedIn0
Pinterest0
Tags: boala, educatie, elevi, frica, groaza, ierarhii, invatatori, medici, moarte, oameni, pacienti, pedagogi, profesori, societate, viata

Spune-te aici: Anulează răspuns

COMANDĂ ONLINE










Articole recente

  • Moș Nicolae
  • Mă românesc pe zi ce trece
  • Pere târzii
  • Nu-mi supăra friptura cu lacrimile tale
  • Revoluție

Categorii

  • Arte
  • Copilege
  • De la Ana la caiafe
  • Dialogos
  • Drumult
  • Epicderma
  • Fara categorie
  • Gânduri în picioare
  • Opinie
  • Ospecioi
  • Risipite
  • Samizdat
  • Viituri de scriituri

Comentarii recente

  • Ana Barton în Moș Nicolae
  • Victor în Moș Nicolae
  • Cristina în Moș Nicolae
  • Ana Barton în Moș Nicolae
  • Mihaela în Moș Nicolae

Blogroll

  • acestblogdenervi
  • Casa jurnalistului
  • Catchy
  • Chinezu'
  • Dan Alexe
  • Deepseastories
  • Iulicika's Blog
  • Lorena Lupu
  • Marilena Guduleasa
  • Mircea Goia
  • Oraşul din palmă
  • Pistolul cu buline

Arhivă

  • decembrie 2019 (2)
  • octombrie 2019 (1)
  • august 2019 (1)
  • iulie 2019 (1)
  • iunie 2019 (3)
  • martie 2019 (1)
  • februarie 2019 (1)
  • ianuarie 2019 (2)
  • decembrie 2018 (3)
  • noiembrie 2018 (2)
  • octombrie 2018 (2)
  • septembrie 2018 (3)
  • august 2018 (2)
  • iulie 2018 (3)
  • iunie 2018 (3)
  • mai 2018 (1)
  • aprilie 2018 (1)
  • martie 2018 (4)
  • februarie 2018 (8)
  • ianuarie 2018 (6)
  • decembrie 2017 (9)
  • noiembrie 2017 (2)
  • octombrie 2017 (4)
  • septembrie 2017 (7)
  • august 2017 (6)
  • iulie 2017 (1)
  • iunie 2017 (7)
  • mai 2017 (9)
  • aprilie 2017 (10)
  • martie 2017 (4)
  • februarie 2017 (6)
  • ianuarie 2017 (8)
  • decembrie 2016 (5)
  • noiembrie 2016 (3)
  • octombrie 2016 (5)
  • septembrie 2016 (5)
  • august 2016 (10)
  • iulie 2016 (6)
  • iunie 2016 (8)
  • mai 2016 (9)
  • aprilie 2016 (10)
  • martie 2016 (11)
  • februarie 2016 (8)
  • ianuarie 2016 (13)
  • decembrie 2015 (7)
  • noiembrie 2015 (10)
  • octombrie 2015 (12)
  • septembrie 2015 (13)
  • august 2015 (11)
  • iulie 2015 (12)
  • iunie 2015 (12)
  • mai 2015 (10)
  • aprilie 2015 (12)
  • martie 2015 (21)
  • februarie 2015 (15)
  • ianuarie 2015 (20)
  • decembrie 2014 (18)
  • noiembrie 2014 (11)
  • octombrie 2014 (11)
  • septembrie 2014 (14)
  • august 2014 (18)
  • iulie 2014 (10)
  • iunie 2014 (16)
  • mai 2014 (24)
  • aprilie 2014 (29)
  • martie 2014 (7)
  • decembrie 2013 (4)

Etichete

ajutor barbat barbati bucurie bunica carte casatorie casă copii copil copilarie dragoste drum durere educatie familie femei femeie film frumusete istorie literatura lumina mama moarte oameni om parinti politica poveste prietenie profesori relatie relatii Romania scoala societate Spectacol speranta suferinta suflet tata teatru viata viitor
Copyright © 2019 by Ana Barton.