Întâi, ne-am dat seama c-am fost mințiți. Deci, furați. Minciuna este furt de încredere. După ea, întotdeauna, potopul. Iar pe domnul potop l-am trăit noi, și cu vârf, și-ndesat, că n-a fost potop de apă, ci de gunoi.
Spaima de autoritate am moștenit-o din comunism, iar cei care au devenit autorități după revoluție s-au folosit cum au știut ei mai bine de spaima asta a noastră. Am sperat, am votat, ne-am dezumflat. Asta a fost variabila noastră… invariabilă. Dezamăgirea. După ea ce să vină? Neputința, normal. Și după neputință? Marea deprimare națională.
Sigur că nu sunt diagnostician societal, dar ies și eu, cum ies și domniile voastre, pe stradă. Și merg întotdeauna uitându-mă la oameni. Nu prin ei, nu peste ei. La ei și, cât pot, în ei. Nu-mi spuneți că vedeți altceva decât văd eu: oameni triști sau foarte triști. A, copiii, adolescenții și foarte tinerii nu sunt triști? Ei, bine, aici e salvarea, doamnelor și domnilor. Ei sunt motivul pentru care vă scriu eu astăzi. Nu uit însă că mulți dintre ei sunt cumplit de triști și știm de ce: trăiesc în familii sărace și/sau abuzive, au părinții plecați în străinătate fiindcă aici mureau de foame etc. Nu voi enumera toate motivele, le știm cu toții.
Știu că, de ar exista o astfel de investigație care să ne cuprindă pe toți, noi, românii, am fi diagnosticați aproape in corpore cu o formă sau alta de depresie. Se vede cu ochiul liber o deprimare națională, bine că n-are cine să ne controleze, că ne-am deprima și mai tare. Sunt aproape 27 de ani de când le tot dăm dovezi de încredere celor care urmează să ne conducă, pentru a fi obligați înfiorător de repede după ce ei ajung la putere să le retragem. Iar acest du-te-vino ne-a epuizat. Da, ne-am pierdut încrederea în ei, dar, cel mai rău, ne-am pierdut-o și în noi. Nu știm de unde să-ncepem, nu avem instrumente de acțiune, zicem noi, nu ne ascultă nimeni, nu-i pasă nimănui de noi. Dezabuzarea asta a dus, evident, la inacțiune. Nu acceptăm situația fiindcă ne-ar mulțumi, ci pentru că suntem întru câtva paralizați. De furie, de durere, de absurd, de disperare.
Sănătatea și educația sunt șansele noastre de revenire pe ecartamentul normalității. Aici, cel mai probabil, suntem cu toții de acord. Dar, practic, cum facem? În ce privește școala, avem încă o teamă, da, aia moștenită. Dacă zic ceva, o să aibă copilul de suferit. Dacă îl lasă corijent, dacă îl umilesc, îl abuzează fiindcă au instrumente să-l abuzeze? Nu, mai bine, tac, accept și-om vedea ce-o ieși? Așa e, dar ce-o ieși bine n-o fi, că n-are cum. Văd de opt ani, la ședințele cu părinții, cum fiecare părinte vrea să-i fie bine în școală numai copilului său. Conceptul de comunitate nu există. Și nici ăla de responsabilitate a părintelui. Numai școala are obligații față de părinți și de copii, părinții și copiii nu au nicio obligație. Ei, nu e deloc așa. Un sistem sănătos este unul în care cu toții colaborăm. Desigur, el trebuie conceput sănătos, ceea ce nouă, momentan, ne cam lipsește. De-aia am sărit și-am strigat de bucurie săptămâna trecută, când am văzut ordinul ministrului educației, acel act normativ în care scrie clar că elevii își pot evalua anonim profesorii. Am simțit că se mișcă ceva, a fost, pentru mine, un fel de revoluție.
Foto: Costică Acsinte
Am avut noroc, altfel chiar nu-i pot spune, ca fiica mea să învețe până acum în două școli în care profesorilor le-a păsat de copii. Micile nemulțumiri le-am putut rezolva, în general, cu vorba bună. Totuși, anul ăsta am făcut o sesizare unui profesor pentru că le spunea copiilor de clasa a VIII-a că ei nu sunt în stare să se ducă la un liceu sau la altul, că e vai de capul lor. O făcea râzând, agrementa genul ăsta de discurs cu glume, dar el nu era mai puțin umilitor. Când am aflat, i-am făcut imediat sesizare, prima sesizare scrisă pe care am făcut-o în viața mea. Directorul școlii m-a invitat la o discuție cu profesorul, iar acolo i-am spus clar tot ce aveam de spus. Elegant, dar ferm, că nu se exclud. Copilul meu mai avea trei luni în școala aia, dar acel profesor va continua să facă asta și cu cei pe care îi va prelua în toamna asta, generație după generație. Și la asta m-am gândit.
Apoi, m-am dus să-nscriu copilul la liceu. Am citit pe site-ul liceului ce acte-mi trebuie, am făcut dosarul și m-am înființat. Când am dar copiile cărților de identitate ale părinților, doamna care primea dosare m-a întrebat: „Probleme?“. N-am înțeles la ce se referă și am răspuns: „Nu, ce fel de probleme?“. Doamna m-a privit scurt și mi-a zis: „Părinți divorțați sau…“. N-am lăsat-o să continue. De când divorțul părinților contează la înscrierea copilului la liceu? I-am zis că, da, suntem divorțați și mi-a cerut copia hotărârii de divorț fiindcă „dacă tatăl nu este, el se înlocuiește prin hotărâre“. Serios? A fost rândul meu s-o privesc scurt și, recunosc, tăios, și s-a făcut dintr-odată liniște în sala aia plină de copii și de părinți. Părinții divorțează unul de altul, nu de copii. Părinții sunt părinți, indiferent de starea lor civilă. În plus, nu specificaseră nimic pe site. I-am dat actele pe care mi le ceruse, iar ea, un pic timorată, mi-a spus că au probleme de un an cu un tată care încearcă să-i facă șicane mamei, iar totul se repercutează asupra copilului. Doamnă, așa ceva nu se generalizează. Acela este un caz cu care școala trebuie să învețe să se descurce, nicidecum să considere că elevii cu părinți divorțați au „probleme“. Ne-am lămurit, am înscris copilul și am plecat. Dar am văzut cum, înaintea mea, o mamă și o fetiță n-au știut efectiv, de emoția aflării în fața autorității, la ce profil intrase copilul. S-au pierdut. Copila abia și-a bâiguit numele și așa a și putut doamna s-o caute pe listă. Trebuie să vă spun c-am plecat de la școală eu zâmbind, secretarele zâmbind. Ne-am salutat frumos. Până la urmă, nu fusese vorba decât despre o reacție a unui părinte față de o aberație, o cerință complet nefondată, tratată, cum era și natural, cu refuz. Nu vă mai temeți de școală și nu permiteți abuzul.
În ce privește sănătatea, aici situația e schimbată. E strâns legată de educație, da, fiindcă educația pentru sănătate ar trebui să fie o materie pe care să se pună mult mai mult accent. Dar asta e partea frumoasă a lucrurilor. Aia urâtă, oribilă, înspăimântătoare e că frica de cadrul medical este incomparabilă cu aia de învățător sau profesor. Miza este cea care face diferența. Când ajungi la spital și abia te mai ții pe picioare, de unde să mai ai putere și curaj să faci față indolenței sau umilirii? Te gândești că te vor lăsa să mori sau boala ți se va agrava, cu sechele pe care n-ai cum să le prevezi, și-atunci taci și-nghiți tot ce nu-ți fac sau îți fac în spitale. Ești în stare să accepți orice și chiar accepți orice, de groaza că nu-ți vor trata copilul, pe tine sau pe cineva drag al tău. Prin asta trecem toți când ajungem la spital. Ce m-a uimit pe mine însă a fost cât de puțini oameni erau la protestele din primăvara asta, care au avut ca sursă tocmai sistemul românesc de sănătate. Mi s-a părut halucinant că oamenii nu se gândesc că fiecare dintre ei sau cineva apropiat poate avea nevoie de asistență medicală oricând, fără ca boala să bată la ușă și să ceară voie să intre.
Cealaltă față a cumplitului sistem de sănătate este batjocura față de medici și față de tot personalul medical. Știm cu toții, iarăși, că atitudinea medicilor, excedați de tot felul de lipsuri, de aparatură, medicamente, consumabile de unică folosință etc., nu este întotdeauna una superioară și batjocoritoare, cinstit ar fi să recunoaștem că fiecare dintre noi a întâlnit medici și asistente nu doar extraordinari profesional, ci și oameni minunați. Și nu sunt deloc puțini. Însă în zona asta a sistemului de sănătate groaza pacientului nu-i prea dă variante atitudinale, riscul său fiind prea mare pentru a nu accepta ce i se oferă sau pentru a nu încerca să capete atenție și bunăvoință prin „atenții“. Aici e locul în care autoritatea statului este singura care ne poate salva, statul e singurul care poate implementa un sistem medical sănătos. Nu vorbesc deloc despre sistemul privat fiindcă puțini sunt cei care și-l pot permite, lucru valabil și pentru sistemul privat de educație. Tot statul este dator și cu sistemul sănătos de educație, bineînțeles, dar acolo noi ne putem implica mai mult și constant.
Ce putem face însă cu toții este să semnalăm neregulile pe care le întâlnim în ambele sisteme și nu doar în ele, să vorbim public despre ele, să ne opunem lor. Disfuncționalitatea societății ne face să pendulăm adesea între frică și groază. Uneori, am senzația că însăși pendularea asta ne mai ține-n viață.
