– Asta e, domnu’ Dan, atâta a vrut Dumnezeu! Cu Dumnezeu nu te pui, a spus Nea Ilie, aşezându-se pe o buturugă de lemn din stiva care se ridica asemeni unei piramide în grădină. Îşi frângea palmele muncite, bătătorite, aspre, care au crescut trei copii, au făcut trei case şi trei maşini.
– Şi a vrut mult, bre!, am spus, îmbărbătându-l. Supărat că i-a murit soţia, cu greu acceptă alinare. E vinovat. Vinovat că în ultima ei zi de sănătate l-a chemat la masă şi el n-a vrut, era prea obosit şi s-a băgat în pat.
– N-o să mă iert niciodată, domnu’ Dan, n-am mâncat şi eu cu femeia mea în ultima zi! Atâta a fost, aşa a vrut Dumnezeu. 60 de ani împreună…
M-am ridicat brusc de pe buturugă, de ziceai că însuşi Dumnezeu mă ia de păr spre ceruri:
– Bre, nu au toţi ce-ai avut matale, a fost darnic Dumnezeu cu matale! 80 de ani femeia, 80 matale şi ia uite eşti în putere, conduci maşina la 80 de ani şi lucrezi toată grădina asta! Şi am început să dau din braţe, când spre rândurile de roşii, când spre castraveţi, spre ardei, spre viţa-de-vie.
Foto: Costică Acsinte
Ar trebui să chem televiziunea aici, am strigat înfierbântat deodată de o tainică şi telurică iubire, ar trebui să îi chem pe tinerii ăştia şi să le zic: „Uitaţi aici pământ muncit de un om în etate de 80 de ani! Închinaţi-vă, ei sunt sarea pământului!”.
Şi atunci, pe loc, mi-am dat seama că pentru prima oară am înţeles cu adevărat, am simţit ce înseamnă vorba asta a lui Iisus, „Voi sunteţi sarea pământului”, spusă oamenilor simpli care Îl ascultau înmărmuriţi, cu peştii buni şi pânile calde, abia înmulţite prin miracol, în mâini.
Şi a început bătrânul să-şi amintească cum a plecat în anii ’50, doar cu o cămaşă pe el, la Bucureşti, desculţ, la o rudă, cum s-a dus la şcoala profesională, apoi armata, şi ditamai viaţa prin străinătăţurile roşii de nisip ars ale Asiei, ca şofer pe camion, şi verile la mare cu soţia, când litoralul românesc era proaspăt şi curat.
„Să nu mănânc eu atunci, domnu’ Dan, asta am greşit, îmi pare tare rău, aşa a vrut Dumnezeu”, a zis la fel ca la început, frângându-şi palmele. Ne-am terminat ceşcuţele de ţuică şi am plecat agale pe drum. Mă făceam tot mai mic pe drum, în ochii lui Nea Ilie, care mă petrecuse până în poartă, mă făceam tot mai mic şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.
