Am auzit fraza asta – „Tot ce ne-a mai rămas e calitatea vieții, numai ea e importantă de-acum“ – într-un moment în care tocmai primisem o leucă-n moalele capului. O veste proastă, cea mai proastă posibil, dată de un doctor de față cu pacientul. Pacient pe care îl iubeam foarte mult și alături de care luptam. Doctorul ne-a zis calm că din acel moment nu mai contează decât ca omului să-i fie cât mai bine cu putință în fiecare zi, să se bucure cât mai mult, să facă ce-i place, să facem noi, apropiații lui, ce-i place, să ne gândim doar la ziua de azi, să i-o facem și să ne-o facem cât mai bună. Să nu vorbim despre mâine, să nu-l planificăm. Numai dimineața, la trezire, să căutăm să umplem cu bine ziua ce ne stă în față. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta, dar n-aveam încotro. Era al treilea medic, a treia opinie, numai că primii doi nu fuseseră așa tranșanți. Însă situația aia era, de-acum știam că nu ne-a mai rămas nimic, doar noi ne-am mai rămas. E rău nimicul, e zdrobitor, însă nimic nu poate fi mai rău decât nimeniul, iar noi eram în situația de nimic, dar nu și în situația de nimeni. Ceea ce era, în contextul dat, mi-nu-nat.
Mi-am amintit acum de momentul ăla fiindcă asta cred că se întâmplă azi cu România. Că nu ne-a mai rămas nimic în afară de noi înșine. Or, mie asta mi se pare esențial, ăsta e mânerul de care putem apuca această cădere în gol, s-o încetinim măcar, pentru început. Nu, am greșit, întâi să nu mai avem senzația asta de singurătate care ne spulberă și abia apoi să încercăm să încetinim căderea. Adică întâi empatia, apoi simpatia și-apoi mai vedem.
Știu, sunt moale, leșinată, nu fac urât, nu înjur, nu ameninț, n-am viață-n mine, ce să mai. Păi, aș face, poate, dacă ar folosi la ceva. Dar nu folosește. Și-am înțeles asta tocmai eu, un om cu un temperament exploziv. Și nu mi-a fost ușor nici măcar să înțeleg, darămite să schimb. Nu cred în „ba pe-a mă-tii!“, aia e problema. N-am văzut niciodată vreo rezolvare cu „soluția“ asta. Și n-am cum să mă prefac c-aș fi văzut. Cred în cultura dialogului și o promovez pe unde mă duc. Da, ne putem contrazice, da, putem fi în dezacord flagrant, însă dialogul presupune argument și contraargument. Dacă ne înjurăm, ne amenințăm și ne blestemăm, ne tăiem absolut toate punțile de discuție. Pot să-ți spun că nu cred în viziunea ta, dar fără să te insult. Dacă nu sunt agresivă în discurs și-n atitudine nu înseamnă că sunt de acord cu tine. De ce dezacordul trebuie să se manifeste numai în pumni discursivi? De ce ar trebui să te atac, te conving mai repede așa? Dimpotrivă. Știu, e mai simplu și mai rapid să ne-njurăm și să ne-ntoarcem spatele, să se autoconvingă fiecare dintre noi că ălălalt nu merită, nu există, însă cui îi folosește treaba asta?
Am văzut atâta ură revărsată în scandalul cu locul de parcare rezervat persoanelor cu dizabilități, încât mi-a fost extrem de clar că suntem într-o tigaie uriașă, la foc mare, foc pe care noi înșine l-am aprins și l-am dat mare înainte de-a sări în tigaie și de-a urla că arde. Iar azi-dimineață am văzut o poză în care Simona Halep face semnul victoriei, iar pe tricoul ei scrie #rezist. Câțiva fotografi au spus că e făcătură, că acel #rezist e aplicat ulterior pe fotografie. Asta după ce săptămâna trecută au circulat filmele alea contrafăcute, în care părea că stadionul o huiduie pe Simona. Deci, ce facem? Contrafacem? Ăsta e răspunsul, asta e soluția? De ce contrafacem, pentru că putem?
Da, așa e: societatea e grav bolnavă. Și ce i-a rămas e doar calitatea vieții. Iar aici avem toți treabă de făcut. Puțin cu puțin se face multul. Da, n-o să fie repede, de asta e obligatoriu să fim conștienți, e imposibil să se facă repede schimbarea. Dar nu ne gândim numai la noi, la viețile noastre, ci și la cele ale celor de lângă noi. Ale copiilor, ale tinerilor. Da, nu i-am născut și nici nu i-am crescut noi pe toți, numai pe ai noștri, dar schimbarea va fi bună pentru toți. Dați-mi voie să asemăn situația asta cu ședințele cu părinții, unde majoritatea părinților vorbesc doar despre copiii lor. Fiecare e interesat de binele copilului său, ceilalți nu contează, nu există. Clasa e ceva abstract, comunitatea copiilor din clasă, la fel de abstractă. Fiecare vrea să-i fie bine doar copilului lui. Da, dacă e cazul, în ciuda binelui oricărui alt copil. Practic, niciuna dintre acele ședințe nu este o întâlnire reală, din acest motiv.
Înțeleg de unde vine deznădejdea, de la cearșaful găurit care a ajuns societatea asta. Oricâte găuri ai cârpi, pare că se fac mai multe în jur și nu mai prididești. Și asta te face să renunți pentru anumite perioade sau chiar de tot. Înțeleg și senzația aia că foarte puțini fac ceva de-adevăratelea, în timp ce majoritatea oamenilor încing tastele. Nu sunt chiar așa de puțini, nu-i știm noi pe toți, că n-avem cum. Vital e să educăm copiii în spirit civic și comunitar, în spiritul păsării de ei înșiși și de ceilalți deopotrivă. Nu e sănătos să-ți pese doar de tine, cum nu e sănătos să nu-ți pese deloc de tine. Mă-ntorc la ce ne-a mai rămas, că acolo stă speranța: calitatea vieții. Sigur, fac tot ce pot să-mi fie cât mai bine și mie, și familiei mele, e firesc să fie așa. Dar mai pot face câte ceva și pentru cei care au nevoie de păsare de om, chiar dacă ei nu sunt sângele meu. Nu sunt sânge, dar sunt aerul pe care-l respir și eu, și familia mea. Poate și noi am avut cândva nevoie ca alți oameni să ne considere aerul lor, poate vom mai avea nevoie, n-am de unde ști. Nu există om care să nu aibă nevoie de om, dar există om care nu are om lângă el. Încă.
Nimeni nu ia nimic cu el peste moarte, nici credincioșii, nici ateii. Nimic material nu-i rămâne omului peste viață. Tot aud și citesc în ultima vreme că ultimul care rămâne aici stinge lumina. Eu prefer să fiu atentă la cei care au ales să țină lumina aprinsă, o lumină oricât de mică. Pentru că nu există nicio lumină atât de mică încât să nu se poată împărtăși și bucura de ea măcar un alt om în afara celui care a aprins-o și o ocrotește cu tot ce poate el. Lumina se aprinde cu mâna, așa este. Dar se păstrează aprinsă cu mintea și cu inima.